De ce plătim mai puțin pentru artă creată de femei

Un autoportret al artistei mexicane Frida Kahlo ar putea doborî recorduri atunci când va fi scos la licitație la New York, conform CNN.

Pictura suprarealistă, vândută pe 20 noiembrie de un colecționar privat, a stârnit un val de entuziasm, experții estimând că ar putea deveni cea mai scumpă lucrare realizată vreodată de o artistă. În prezent, recordul îi aparține Georgiei O’Keeffe, al cărei tablou din 1932, Jimson Weed/White Flower No. 1, s-a vândut în 2014 cu 44,4 milioane de dolari.

Sotheby’s evaluează lucrarea El sueño (La cama) – „Visul (Patul)” – la 40–60 de milioane de dolari. Kahlo, decedată în 1954, deține deja al doilea cel mai mare preț pentru o artistă: Diego y yo (“Diego și eu”), autoportretul din 1949, s-a vândut cu 34,9 milioane de dolari în 2021.

Chiar și așa, aceste sume par modeste comparativ cu cele plătite pentru artiștii bărbați. Dacă lucrarea ajunge la limita superioară a estimării, tot ar însemna doar o fracțiune din recordul absolut: Salvator Mundi de Leonardo da Vinci, adjudecat pentru incredibila sumă de 450,3 milioane de dolari în 2017.

Discrepanța nu se limitează la artiștii dispăruți. Anul acesta, sud-africanca Marlene Dumas devenită săptămâna trecută prima artistă contemporană inclusă în colecția permanentă a Luvrului, a stabilit recordul pentru o artistă în viață: Miss January s-a vândut cu 13,6 milioane de dolari, depășind lucrarea Propped a lui Jenny Saville. Dar acest record nu reprezintă nici 15% din cel masculin: sculptura Rabbit de Jeff Koons, vândută pentru peste 91 de milioane de dolari în 2019.

Articolul continuă mai jos

Redacția

Primul deces uman cauzat de virusul gripei aviare H5N5 a fost înregistrat în SUA

G4Food

VIDEO | Rețetele Juanitei | Cum se prepară ramenul cu pui /  Gătirea nu e complicată

De ce această diferență uriașă?

Specialiștii indică un amestec de misoginie, ageism și structuri culturale dominate de bărbați, de la case de licitații, la muzee.

Un studiu din 2021 a scos în evidență o prejudecată clară în percepția publicului. Renée B. Adams, profesor de finanțe la Saïd Business School (Oxford), a arătat că atunci când două grupuri de participanți au evaluat imagini identice generate de AI, dar semnate fictiv cu nume masculine sau feminine, lucrările „semnate” de un bărbat au primit scoruri mai mari.

În cercetările sale recente, Adams analizează licitații de cărți poștale anonime. Atâta vreme cât identitatea nu poate fi dedusă, diferențele de preț dispar. În momentul în care cumpărătorii cred că recunosc stilul, decalajul revine instantaneu.

„Piața de artă depășește orice alt sector în privința diferențelor de gen”, spune Adams. „Discountul aplicat lucrărilor realizate de femei nu are legătură cu meritul artistic, ci cu percepțiile sociale.”

O semnătură care costă, la propriu, valoarea unei artiste

Artista și istoricul Helen Gørrill a analizat mii de lucrări scoase la licitație. Concluzia: o semnătură masculină crește prețul lucrării, dar una feminină îl scade.

Ea observă și un fenomen de „excepții care confirmă regula”: succesele Kahlo, Kusama sau Saville sunt folosite pentru a crea iluzia progresului. „Privind statisticile, suntem mult în urma anilor ’90”, spune Gørrill. „Mai puține femei reușesc, doar că vizibilitatea lor este mai mare.”

În discuțiile cu artiști, Gørrill a descoperit o altă prejudecată: maternitatea este percepută drept un „risc” investițional. „Unii dealeri mi-au spus direct că unii colecționari nu mai au încredere în artiste după ce devin mame.”

Chiar și standardele de frumusețe intră în ecuație. Unei artiste i s-a sugerat să își facă botox „pentru că arată obosită”. „Bărbaților li se permite să fie bătrâni și urâți”, i-a spus aceasta lui Gørrill.

Muzeele, nodul structural al problemei

Gørrill consideră muzeele principalul factor care perpetuează dezechilibrul: colecțiile privilegiază încă artiștii bărbați, iar această validare se reflectă imediat în piață.

Colecționara Valeria Napoleone, care adună exclusiv artă realizată de femei din 1997, spune că instituțiile culturale rămân „găurile negre” ale inegalității. În aproape trei decenii, a strâns 560 de lucrări și crede că procesul de reechilibrare „va dura generații”.

Există și perspective optimiste. Harriet Loffler, curator al Women’s Art Collection de la Cambridge, spune că recordurile recente sunt esențiale pentru vizibilitate. Colecția, cea mai mare din Europa dedicată artistelor, reunește nume majore, dar și voci mai puțin cunoscute care reconstruiesc o istorie artistică până acum filtrată aproape exclusiv de bărbați.

Și în SUA, National Museum of Women in the Arts continuă să corecteze lipsa reprezentării, mizând pe expoziții și cercetare pentru a schimba perspectiva pieței.

Un progres lent, dar real

Anna Di Stasi, șefa departamentului de artă latino-americană de la Sotheby’s, afirmă că piața începe să se miște – încet, dar sigur. Licitații record pentru O’Keeffe, Krasner și poate acum Kahlo indică o schimbare de atitudine.

Indiferent dacă El sueño (La cama) va doborî recorduri, discuția din jurul lucrării confirmă o realitate: interesul pentru artistele femei crește, iar „plafonul de sticlă” al valorii artistice începe, timid, să se fisureze.