The New York Times: Normal că au renunţat la democraţie. Criza politică de astăzi a generat-o chiar Occidentul

„E un paradox al democraţiei”, scria recent istoricul Jill Lepore, „acela că modalitatea cea mai bună de a apăra democraţia este s-o ataci, să ceri şi mai multă prin critică, protest şi dizidenţă”. Dacă ea are dreptate, atunci deceniile de după războiul rece, când triumful democraţiei părea indiscutabil, au lăsat-o alarmant de vulnerabilă.

În 1989, când vicepreşedintele Dan Quayle a făcut declaraţia absurdă că „Eu cred că ne aflăm într-o tendinţă ireversibilă spre mai multă libertate şi democraţie, dar asta s-ar putea schimba”, noi cu toţii i-am savurat conştiincios gafa. Dar se dovedeşte că el avea dreptate. Ceva ce părea cândva predestinat ne-a scăpat în mod straniu printre degete. Şi nu e vorba doar că democraţia şi capitalismul sunt date peste cap la nivel mondial, dar idealizarea non-critică a democraţiei şi capitalismului după 1989 este cel puţin parţial responsabilă pentru actualele noastre necazuri.

La terminarea războiului rece capitalismul democratic a devenit brusc sinonim cu modernitatea. A fi modern însemna să adopţi valori, atitudini şi instituţii occidentale. Imitarea Vestului era considerată aproape universal a fi cea mai rapidă rută către libertate şi prosperitate. Marea divizare a lumii nu mai era între „Lumea liberă” şi comunismul sovietic, ci între democraţiile occidentale exemplare şi cei care se căzneau să le imite în Est şi Sud. Supoziţia tacită era, la acea vreme, că Estul va trece printr-o „tranziţie” radicală, iar Vestul va rămâne îngheţat criogenic, cu laurii victoriei pe tâmple. O vreme în care juriştii constituţionali ai Americii aveau prea puţin timp să mediteze critic la propria lor democraţie, atât de ocupaţi fiind să scrie constituţii pentru noile democraţii ale Estului.

În anii ’90 scena geopolitică părea pregătită pentru un spectacol nu prea diferit de „Pygmalion”-ul lui George Bernard Shaw, o piesă optimistă şi didactică în care un profesor de fonetică („Occidentul”) reuşeşte în scurt timp să înveţe o florăreasă sărmană („Restul”) să vorbească precum regina şi să se simtă în largul ei într-o societate selectă („să devină o democraţie liberală”).

Însă schimbarea radicală nu a ieşit conform aşteptărilor. A fost ca şi cum, în loc să asiste la „Pygmalion”, lumea s-a procopsit cu o adaptarea dramaturgică după „Frankenstein” de Mary Shelley, o poveste de groază despre un om care s-a decis să se joace de-a Dumnezeu asamblând o creatură umanoidă din părţi de corp uman şi i-a căzut victimă propriului său experiment nechibzuit de auto-duplicare. Încrederea de la cumpăna secolelor în răspândirea globală a liberalismului a fost spulberată două decenii mai târziu de o reacţie adversă globală împotriva lui.

Dar cum a contribuit la actuala criză dorinţa arzătoare a Estului de a imita Vestul, care era pe potriva râvnei Vestului de a-şi exporta îndrăgitele modele politic şi economic?

Noi argumentăm că a privi democratizarea de după războiul rece ca pe un proces tulbure şi tulburător de imitare politică ne ajută să înţelegem trei modalităţi esenţiale prin care o nejustificabilă idealizare excesivă a capitalismului şi democraţiei în primii ani de după războiul rece a contribuit la apariţia valului de anti-liberalism autoritar şi xenofob care ne-a cuprins în prezent lumea.

În primul rând, o criză în interiorul modelului occidental însuşi – cum a fost catastrofa financiară din 2008 – urma obligatoriu să destabilizeze acele ţări de la periferia Occidentului care se angajaseră să copieze democraţia liberală de tip occidental. Fapt care explică de ce până şi state care au supravieţuit neatinse economic de Marea Recesiune au fost destabilizate politic de ea. Polonezii atraşi de populismul iliberal nu au început să pună la îndoială democraţia şi capitalismul pentru că şi-ar fi văzut deteriorate perspectivele economice. De fapt, în anterioarele trei decenii PIB-ul Poloniei se triplase. Ţara n-a mai trecut printr-o recesiune din 1992, inegalitatea socială a fost în declin şi o majoritate a oamenilor spune că e mulţumită de viaţă. Şi cu toate acestea, mulţi polonezi, şi alţi est-europeni, au fost şocaţi de accentuarea crizei democraţiei şi capitalismului în Vest, mai ales după 2008. Un motiv important al neprevăzutei atracţii a iliberalismului în Est a fost prin urmare criza şocantă a liberalismului, într-un Occident pe care Estul îl idolatriza cândva.

Restructurarea radicală a sistemelor politic şi economic ale ţării prin imitarea modelelor vestice a mai avut şi un alt efect nociv, neanticipat. Imitaţia este în mod necesar o relaţie asimetrică între un model superior şi imitatorii săi inferiori. În timp, această ierarhie morală implicită nu avea cum să nu ducă la apariţia unor sentimente de umilire, deposedare şi indignare.

Mulţi cetăţeni din democraţiile-replică din Est au început să simtă că propriile lor tradiţii culturale şi religioase sunt denigrate printr-o convertire obligatorie la atitudini, valori şi instituţii străine, între care şi secularismul şi multiculturalismul. Un public înverşunat de faptul că Vestul îşi tratează vecinii estici ca pe nişte europeni de mâna a doua a început să se adune în jurul unor demagogi populişti care pozau în apărători ai identităţilor naţionale autentice. Sloganul lor tipic era: „Nu vrem să fim imitatori! Vrem să fim noi înşine!” Resentimentele împotriva democratizării prin imitaţie s-au dovedit a fi cu precădere toxice în Europa Centrală şi de Est, unde democratizarea a coincis cu procesul de integrare europeană, care în practică înseamnă că alegătorii pot vota partide pentru a ajunge sau pleca de la putere, dar legile şi politicile nu se schimbă niciodată, din moment ce sunt stabilite la Bruxelles.

În al treilea rând, Epoca Imitaţiei începută în 1989 şi care a durat trei decenii a provocat daune grave democraţiei liberale din Occident prin adormirea facultăţilor autocritice ale politicienilor şi comentatorilor ei politici. Ocupate să-i democratizeze pe alţii, elitele politice occidentale au ajuns să se culce pe-o ureche în ce priveşte eşecurile şi deficienţele democraţiei de piaţă liberă din propriile lor societăţi. Această idealizare non-critică a stării democraţiei proprii a fost rezultatul direct al preocupării Vestului pentru democratizarea altora. Nu întâmplător National Endowment for Democracy, un simbol al angajamentului SUA faţă de democraţie la nivel mondial, nu are mandat de a acţiona în privinţa problemelor din interiorul Americii. (Deşi acesta e şi motivul pentru care încă se bucură de sprijin din partea ambelor partide mari.) Faptul că a lipsit această auto-examinare a făcut din exportul de democraţie în stil american o ţintă facilă a acuzaţiilor de ipocrizie.

Concentrarea Occidentului exclusiv pe lupta pentru democraţie în exterior i-a determinat pe consilierii occidentali să evite să discute lupta contemporană pentru putere din interiorul democraţiilor lor. Liberalii, care pun accent exagerat pe drepturile individuale şi schimbul voluntar pe piaţă, au vorbit despre „putere” doar când discutau autoritarismul, genocidul ori corupţia. Altfel, mesajul lor părea a fi acela că, dacă guvernul nu abuzează de autoritatea lui, asimetria relaţiilor de putere ce caracterizează orice societate este de o importanţă neglijabilă.

Răspândită în cele două decenii de aur de hegemonie liberală de după 1989, această imagine idealizată a democraţiei liberale a devenit sperietoarea favorită a politicienilor iliberali de azi, între care şi preşedintele SUA. Fapt care explică de ce ei tot insistă că toate relaţiile din societate sunt relaţii de putere, că drepturile nu contează, că politica e un joc de sumă zero, că nu există instituţii imparţiale şi că frauda este doar o modalitate isteaţă de a câştiga alegeri. Această perspectivă cinică, acum câştigându-şi o audienţă receptivă la nivel mondial, reprezintă reacţia adversă la promisiunile excesive făcute de liberali după 1989. „Promotorii democraţiei” insistau, nerealist, că politica şi economia pot deveni, cu un pic de bunăvoinţă, un joc din care câştigă toate părţile, că alegerile periodice garantează controlul cetăţenilor asupra politicienilor şi că instituţiile imparţiale pot neutraliza nedreptatea asociată asimetriilor de putere din societate. Uşurinţa cu care aceste iluzii au fost promovate a fost un alt factor care a deschis calea buldozerului forţelor iliberale în drumul lui spre puterea politică.

Capitalismul democratic în stil occidental are multe virtuţi foarte bine cunoscute. Dar, fiind urcat pe un piedestal pentru a fi admirat şi imitat de statele foste comuniste, el şi-a pierdut orice distanţă critică faţă de sine, respingând avertismente de bun simţ, de exemplu despre aspectele negative ale intervenţionismului armat în străinătate şi ale de-reglementării economice pe plan intern. Prin definirea democraţiei drept stare ideală a societăţii şi unic drum posibil către prosperitate, consensul post-1989 a subminat în mod paradoxal cel mai elementar avantaj al guvernării democratice. Democraţiile nu sunt şi nici nu pot fi „maşini de satisfacţie”. Ele nu produc bună guvernare aşa cum un brutar face gogoşi. Ceea ce le oferă democraţiile cetăţenilor nemulţumiţi este dreptul de a face ceva în privinţa nemulţumirii lor. Acesta e motivul pentru care o democraţie pusă la locul ei, după ce se va fi recuperat de pe urma aspiraţiilor ei nerealiste şi auto-distructive la hegemonie globală, rămâne ideea politică cea mai potrivită în actuala eră a nemulţumirii.

Articol de Ivan Krastev (preşedinte al Center for Liberal Strategies şi membru al Institute for Human Sciences din Viena) şi Stephen Holmes (profesor de drept la Universitatea New York) / Traducere: Andrei Suba