După doi ani de la atacul Hamas, trauma societății israeliene și a Diasporei evreiești rămâne puternică

Un semn al persistenței acestei traume este faptul că fiecare zi începe cu reamintirea numărului de zile trecute de la data de 7 octombrie 2023, de când s-a petrecut masacrul în care au fost ucise circa 1.200 de persoane și alte 251 au fost răpite de teroriștii Hamas și duse în Gaza.

De atunci, o parte a ostaticilor au fost eliberați, unii în viață, alții morți, iar la ora actuală mai rămân în Gaza 48, dintre care cel mult 20 mai sunt în viață. În principiu, Hamas a acceptat eliberarea tuturor ostaticilor, așa cum prevede planul președintelui SUA, Donald Trump, dar, după cum ar spune un englez, diavolul este în detalii și până acum au fost speranțe de eliberare care s-au năruit și un singur lucru a fost permanent în Israel și Gaza – războiul.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc în articol, ci despre experiența mea în acești doi ani, cu cei care au avut de suferit de pe urma actului terorist, a masacrului din 7 octombrie 2023, cu rudele celor luați ostatici, cu evrei din Diaspora și cu reacțiile din mediul online.

În ajunul tristei comemorări am stat de vorbă cu Mirav Meller, mătușa lui Doron Steinbrecher, ostatica eliberată de Hamas în ianuarie 2025 după 471 de zile în captivitate. Mirav nu a vrut să-mi vorbească despre nepoata ei, care ei însăși comunică extrem de rar cu presa, însă mi-a spus că Doron își concentrează acum toate eforturile pentru ca ostaticii rămași în Gaza să fie eliberați, alăturându-se campaniei duse de multe mii de israelieni.

Printre aceștia se numără și Udi Goren, cu care am vorbit în februarie 2024 la Tel Aviv și din nou când s-a împlinit un an de la răpirea cadavrului vărului său Tal Haimi, mort apărând kibbutzul Nir Yitzhak, atacat de teroriști. Am stat de vorbă și cu Ella, văduva lui Tal, mamă a patru copii, dintre care cel mai tânăr născut după moartea tatălui său, care a făcut demersuri, în calitate de cetățeană a României, pe lângă autoritățile de la București, ca să o ajute să obțină eliberarea rămășițelor pământești ale soțului ei. Ea s-a întâlnit în noiembrie 2023 cu prim ministrul vremii, Marcel Ciolacu, dar cadavrul lui Tal rămâne până la această oră în Gaza.

Am stat de vorbă cu doi supraviețuitori ai masacrului din kibbutzul Kfar Aza, Israel Lender și Simona Steinbrecher, mama lui Doron, refugiați în kibbutzul Shefayim, la 25 km nord Tel Aviv. Ambilor le-au fost distruse casele de la Kfar Aza și ei au supraviețuit absolut printr-o minune. Ca și Doron, Tal și Ella Haimi, Israel și Simona sunt cetățeni ai României.

Este greu de descris trauma prin care au trăit acești oameni, prin pierderea unor oameni, dragi, răpirea altora, pierderea întregului lor avut de o viață și încercarea de a reveni la o viață cât de cât normală.

Israelul era furios împotriva prim ministrului Benjamin Netanyahu, pe care l-a acuzat de faptul că locuitorii kibbutzului său și ai altor așezări din sudul Israelului au fost lăsați practic fără niciun fel de apărare în fața celor 4.000 de invadatori, mulți dintre ei civili palestinieni, care în 7 octombrie 2023 au ucis, au violat, au torturat și au jefuit aproape în voie în sudul țării.

Tot în ajunul tristei comemorări am stat de vorbă cu mai mulți cetățeni israelieni, Maximilian Marco Katz, care este cunoscut în România ca director al organizației, Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului, Dan Romașcanu, emigrat acum peste 40 de ani în Israel și Avraham Poraz, emigrat în Israel din România în 1950, de la vârsta de cinci ani, fost deputat în Knesset timp de 18 ani și ministru de interne între 2003 – 2004.

Toți trei au admis că Israelul a fost “prins cu pantalonii în vine” acum doi ani și că folosirea forței de către armata israeliană (IDF) a fost necesară în Gaza pentru eliberarea ostaticilor. Unde nu au fost de acord a fost nivelul de forță folosit și mai ales calea de urmat pentru a se ajunge la un modus vivendi cu palestinienii. De fapt aceste divergențe le reflectă pe cele din societatea israeliană în ansamblul ei, spre deosebire de cea palestiniană, unde conviețuirea în pace cu israelienii nu pare a fi acceptată de majoritate.

Dar 7 octombrie 2023 i-a afectat nu doar pe israelieni ci și pe evreii din Diaspora, majoritatea aflați în Statele Unite, Europa Occidentală, Australia și America de Sud. Pretutindeni efectul a fost o explozie a antisemitismului, adeseori evreii fiind considerați responsabili de acțiunile statului Israel în Gaza.

În țara în care locuiesc, Marea Britanie, au loc demonstrații pro-palestiniene săptămânale, care sunt de fiecare dată prilejul unor deversări de ură antisemită. Lozinci ca “From the river to the sea, Palestine will be free – De la râu până la mare, Palestina va fi liberă” neagă dreptul la existență a Israelului, iar anti-sionismul a devenit forma cea mai nouă a antisemitismului, prin negarea dreptului evreilor la auto-determinare.

Violența verbală este însoțită adeseori de violențe fizice, mai ales în cartierele locuite de evrei, cum ar fi Stamford Hill și Golders Green din Londra, culminând cu atentatul terorist de la Manchester din 2 octombrie 2025, în ziua de Yom Kipur (cea mai sfântă din calendarul iudaic), la sinagoga Heaton Park, în urma căruia doi evrei au fost uciși și alți trei răniți.

Liderii evreilor din Marea Britanie au cerut autorităților să ia măsuri împotriva antisemiților, dar apelul guvernului pentru suspendarea demonstrațiilor la sfârșitul săptămânii trecute în semn de respect pentru victimele de la Manchester a fost nesocotit de activiștii pro-palestinieni, care, mai mult, au demonstrat de 7 octombrie ca “Zi a rezistenței”. Am fost la un marș organizat de organizații evreiești la Londra unde au fost exprimate temerile cu privire la climatul de nesiguranță în care trăiesc mulți evrei în Marea Britanie.

În România nu s-a manifestat până acum violență fizică împotriva evreilor, dar antisemitismul este din ce în ce mai prezent, chiar și printre politicieni, câțiva dintre ei fiind chiar cercetați penal pentru instigare la ură. În schimb, pe internet în ultimii doi ani internetul, inclusiv cel românesc, antisemitismul a explodat. Fie din ignoranță (cel mai frecvent), fie din rea credință, adeseori prin manipulare, incitarea la ură împotriva evreilor, inclusiv prin negarea Holocaustului sau chiar a masacrului de la 7 octombrie 2023, a atins niște proporții nemaiîntâlnite până acum. Din propria experiență pot afirma că acest fenomen este foarte dificil de combătut. Antisemitismul, sub diferite forme, este cea mai veche ură din istorie, documentată de peste 2.500 de ani, iar după 7 octombrie 2023 această ură s-a intensificat la proporții nemaiîntâlnite de la încheierea celui de-al doilea război mondial.