De ce riscă Franța să devină noul bolnav al Europei (analiză BBC)

Unii francezi au fost supărați să afle săptămâna aceasta că haosul politic din țara lor era luat în râs… de italieni. În mai puțin de doi ani, Franța a avut cinci prim-miniștri, o performanță politică de neegalat chiar și în perioada de turbulențe politice postbelice din Roma, scrie BBC.

Iar acum, parlamentul francez – reconfigurat după decizia președintelui de a organiza alegeri anticipate în iulie 2024 – se luptă să obțină o majoritate capabilă să adopte bugetul.

La aceasta se adaugă greva generală de joi, convocată de sindicatele care se opun propunerilor bugetare anterioare.

Ziarele din Roma și Torino au manifestat o distinctă gioia maligna (bucurie răutăcioasă) în relatarea evenimentelor recente.

A fost umilirea prim-ministrului François Bayrou, care a demisionat recent, avertismentele privind creșterea în spirală a datoriei și perspectiva ca economia franceză să aibă nevoie de un plan de salvare din partea FMI.

Dar, mai presus de toate, a fost gloria în declin a președintelui Emmanuel Macron.

„Unde este măreția acum?”, a întrebat Il Messaggero.

Costul serviciului datoriei naționale în acest an este estimat la 67 de miliarde de euro – acum consumă mai mulți bani decât toate departamentele guvernamentale, cu excepția educației și apărării.

Prognozele sugerează că, până la sfârșitul deceniului, va depăși chiar și aceste departamente, ajungând la 100 de miliarde de euro pe an.

Vinerea trecută, agenția de rating Fitch a retrogradat datoria Franței, ceea ce ar putea face împrumuturile mai scumpe pentru guvernul francez, reflectând îndoielile crescânde cu privire la stabilitatea țării și capacitatea acesteia de a-și achita datoria.

Posibilitatea de a apela, cu capul plecat, la Fondul Monetar Internațional pentru un împrumut sau de a solicita intervenția Băncii Centrale Europene nu mai este o fantezie.

Și toate acestea pe fondul unei perioade de turbulențe internaționale: război în Europa, retragerea americanilor, ascensiunea inexorabilă a populismului.

Miercurea trecută a avut loc o zi națională de protest organizată de un grup numit Bloquons Tout (Să blocăm totul). Deturnată de extrema stângă, aceasta a avut un impact redus, cu excepția unor ciocniri de mare vizibilitate în stradă.

Dar o încercare mult mai mare a avut loc ieri, când sindicatele și partidele de stânga au organizat demonstrații de masă împotriva planurilor guvernului.

În cuvintele veteranului comentator politic Nicolas Baverez: „În acest moment critic, când suveranitatea și libertatea Franței și Europei sunt în joc, Franța este paralizată de haos, impotență și datorii”.

Președintele Macron insistă că poate scoate țara din haos, dar mai are doar 18 luni din al doilea mandat.

O posibilitate este ca punctele forte inerente ale țării – bogăția, infrastructura, reziliența instituțională – să o ajute să treacă peste ceea ce mulți consideră a fi un moment de cotitură istoric.

Dar există și un alt scenariu: acela în care țara iese definitiv slăbită, pradă extremiștilor de stânga și de dreapta, un nou om bolnav al Europei.

Tensiuni cu prim-miniștrii

Toate acestea datează de la dizolvarea dezastruoasă a Adunării Naționale de către Macron la începutul verii anului 2024. Departe de a produce o bază mai solidă pentru guvernare, noul parlament era acum împărțit în trei tabere: centrul, stânga și extrema dreaptă.

Niciun grup nu putea spera să formeze un guvern funcțional, deoarece celelalte două se uneau întotdeauna împotriva lui.

Michel Barnier și apoi François Bayrou au reușit să se mențină câteva luni în funcția de prim-ministru, dar amândoi au eșuat în fața problemei centrale cu care se confruntă toate guvernele: cum ar trebui statul să strângă și să cheltuiască banii.

Bayrou, un centrist în vârstă de 74 de ani, a făcut din problema datoriei franceze – care se ridică acum la peste 3 trilioane de euro, sau aproximativ 114% din produsul intern brut (PIB) – un totem.

El dorea să stabilizeze rambursările prin reducerea cu 44 de miliarde de euro a bugetului pentru 2026.

Bayrou a fost demis când deputații de stânga și de extremă dreapta s-au unit într-un vot de încredere săptămâna trecută, dar sondajele au arătat că mulți alegători erau, de asemenea, ostili ideilor prim-ministrului, cum ar fi abolirea a două sărbători naționale pentru a finanța mai mult apărarea.

Emmanuel Macron a recurs imediat la însărcinarea unui membru al cercului său restrâns cu inițierea unei noi abordări.

Sébastien Lecornu, în vârstă de 39 de ani, numit prim-ministru săptămâna trecută, este un normand discret, care a devenit confidentul președintelui în urma unor sesiuni nocturne de whisky și discuții la Elysée.

După numire, Macron a declarat că este convins că „este posibil un acord între forțele politice, respectând convingerile fiecăruia”.

Se spune că Macron apreciază loialitatea lui Lecornu și faptul că primul său ministru nu este obsedat de propriul viitor politic.

După tensiunile cu cei doi predecesori ai săi – veteranii Michel Barnier și François Bayrou – astăzi președintele și prim-ministrul sunt pe aceeași lungime de undă.

„Cu Lecornu, asta înseamnă practic că Macron este prim-ministru”, susține Philippe Aghion, un economist care l-a consiliat pe președinte și îl cunoaște bine.

„Macron și Lecornu sunt, în esență, una și aceeași persoană”.

Sarcina herculeană a lui Lecornu

Macron vrea ca Lecornu să realizeze o schimbare. De la o orientare preponderentă către dreapta politică, Macron dorește acum un acord cu stânga – în special cu Partidul Socialist (PS).

Conform legii, Lecornu trebuie să prezinte un buget până la jumătatea lunii octombrie. Acesta trebuie apoi adoptat până la sfârșitul anului.

Din punct de vedere aritmetic, singura modalitate prin care poate face acest lucru este ca blocul său centrist să fie completat de „moderații” din dreapta și din stânga – cu alte cuvinte, republicanii conservatori (LR) și socialiștii (PS).

Problema este însă următoarea: fiecare concesie făcută unei părți crește probabilitatea ca cealaltă parte să se retragă.

De exemplu, socialiștii – care simt că au vântul în pânze – cer o țintă mult mai mică pentru reducerea datoriei. Ei vor o taxă pentru antreprenorii ultra-bogați și abrogarea reformei pensiilor lui Macron din 2023 (care a ridicat vârsta de pensionare la 64 de ani).

Dar aceste idei sunt anatema pentru republicanii pro-business, care au amenințat că vor vota împotriva oricărui buget care le include.

Principalul patronat al angajatorilor, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France), a declarat chiar că va organiza propriile „demonstrații de masă” dacă răspunsul lui Lecornu la impasul bugetar va fi creșterea impozitelor.

Situația este și mai dificilă din cauza momentului ales: plecarea iminentă a lui Macron face și mai puțin probabil ca vreuna dintre părți să facă concesii. În martie vor avea loc alegeri municipale importante, iar în mai 2027 vor avea loc alegerile prezidențiale.

La ambele capete ale scenei politice se află partide puternice – Reunirea Națională (RN) pe dreapta, Franța Neînfrântă (LFI) pe stânga – care vor striga „trădare” la cel mai mic semn de compromis cu centrul.

Și pentru orice politician important, ar putea exista instinctul de a limita la minimum absolut orice contact cu Emmanuel Macron, un atu care se erodează rapid.

Așadar, sarcina lui Lecornu este herculeană. În cel mai bun caz, el ar putea să pună la cale un acord și să evite înfrângerea imediată în Adunare. Dar un astfel de buget ar fi în mod necesar trunchiat. Semnalul către piețe ar fi mai multă neclaritate din partea Franței. Costul serviciului datoriei ar crește și mai mult.

Alternativa este eșecul și demisia unui alt prim-ministru.

Aceasta este scenariul apocaliptic al lui Macron: o altă dizolvare care va duce la noi alegeri, pe care RN al Marinei Le Pen le-ar putea câștiga de data aceasta.

Sau chiar – așa cum cer unii – demisia lui Macron însuși pentru rolul său în conducerea impasului.

Conjunctura mai multor crize

Studiind Franța, este întotdeauna posibil să se adopte o notă mai puțin „catastrofală”. La urma urmei, țara a trecut prin crize în trecut și a reușit întotdeauna să se descurce, iar unii văd lucruri de admirat în Franța lui Macron.

Pentru fostul președinte al LR, Jean-Francois Copé, „fundamentele economiei franceze, inclusiv balanța importurilor și exporturilor, rămân solide”.

„Nivelul nostru de șomaj este, în mod tradițional, mai ridicat decât cel al Regatului Unit, dar nu este nimic dezastruos. Avem un nivel ridicat de creare de întreprinderi și o creștere mai bună decât în Germania”.

Aghion, fostul consilier al lui Macron, este, de asemenea, relativ optimist. „Nu suntem pe punctul de a intra în colaps, ca Grecia”, spune el. „Iar ceea ce a spus Bayrou despre datorie a fost un semnal de alarmă eficient”.

Dar pentru alții, situația în schimbare a afacerilor mondiale face ca astfel de remarci să pară excesiv de optimiste.

Potrivit economistului Philippe Dessertine, director al Institutului de Finanțe Superioare din Paris, „nu putem pur și simplu să respingem ipoteza intervenției FMI, așa cum fac politicienii.

„Este ca și cum am fi pe un dig. Pare destul de solid. Toată lumea stă pe el și ne spun în continuu că este solid. Dar sub el, marea îl erodează, până când într-o zi se prăbușește brusc”.

„Din păcate, asta se va întâmpla dacă continuăm să nu facem nimic.”

Potrivit lui Françoise Fressoz, de la ziarul Le Monde, „am devenit cu toții complet dependenți de cheltuielile publice. Aceasta a fost metoda folosită de toate guvernele din ultimul jumătate de secol – de stânga și de dreapta – pentru a stinge focurile nemulțumirii și a cumpăra pacea socială”.

„Toată lumea simte acum că acest sistem și-a epuizat resursele. Ne aflăm la sfârșitul vechiului stat al bunăstării. Dar nimeni nu vrea să plătească prețul sau să facă față reformelor care trebuie realizate.”

Ceea ce se întâmplă acum în Franța este conjunctura mai multor crize simultane: politice, economice și sociale – și asta face ca acest moment să fie atât de semnificativ.

Jerome Fourquet, expert în sondaje, afirma săptămâna trecută, „Este ca o piesă de teatru de neînțeles jucată în fața unui teatru gol”.

Alegătorilor li se spune că datoria este o chestiune de viață și de moarte pentru națiune, dar mulți fie nu cred acest lucru, fie nu înțeleg de ce ar trebui să fie ei cei care să plătească.

La cârma tuturor acestor evenimente se află un om care a ajuns la putere în 2017, plin de speranță și promițând să reducă decalajul dintre stânga și dreapta, între mediul de afaceri și cel al muncii, între creștere economică și justiție socială, între eurosceptici și euroentuziaști.

În urma acestui ultim dezastru, comentatorul francez Nicolas Baverez a tras o concluzie devastatoare în Le Figaro: „Emmanuel Macron este adevărata țintă a sfidării poporului și poartă întreaga responsabilitate pentru acest naufragiu. Ca toți demagogii, el a transformat țara noastră într-un câmp de ruine.”