Cristina Lazurca, învățătoare: Despre analfabetism și analfabetism funcțional. Așa cum se văd lucrurile dintr-o școală de țară

Textul este semnat de Cristina Lazurca, din 2017 învăţătoare la Vinga, în judeţul Arad, trainer, absolvent de masterat de scriere dramatică:

Pe vremea când eram librar aveam un client, un personaj destul de misterios, foarte tăcut, despre care am aflat de la cineva că era cercetător. Venea destul de rar, pentru că, mi-a spus acelaşi cineva, nu locuia în ţară, ci în Germania, unde lucra la un institut de cercetare. O parte din studiile universitare şi le făcuse în străinătate, un lucru destul de neobişnuit pe-atunci. Provenea dintr-un sat din judeţul Arad şi avea o familie foarte modestă. În copilărie obişnuia să citească în timp ce era cu vacile la păscut. Deşi nu mi-a spus-o nimeni, mie mi-e clar că în cazul lui părinţii nu şi-au pus prea multe probleme legate de cât învaţă şi dacă îşi face temele.

Cu toate acestea, în generaţia lui şi a celor de dinaintea lui, se poate să nu fi fost neapărat un caz singular. Au mai fost şi alţii care, chiar dacă nu au avut un succes atât de mare, au reuşit să depăşească cu ajutorul şcolii condiţia părinţilor şi să-şi asigure bunăstarea. În ultimii zece – cincisprezece ani acest lucru pare de-a dreptul imposibil. Şi spun asta în calitate de învăţătoare la o şcoală din mediul rural. Nu ştiu câţi copii care nu au susţinere din partea familiei mai reuşesc să înveţe, şi mă refer în primul rând la învăţarea lucrurilor de bază, cum ar fi scrisul, cititul şi socotitul. Şi nu văd cum un copil care nu reuşeşte să îşi însuşească scrisul, cititul şi socotitul în şcoala primară, reuşeşte să facă faţă exigenţelor din gimnaziu şi apoi din liceu. Şi, când vorbesc de susţinere, nu mă refer la încurajarea copiilor să înveţe şi eventual la crearea de către familie a unei atmosfere prielnice învăţării. Nu, nicidecum! În zilele noastre susţinerea de care are nevoie un copil pentru a învăţa înseamnă de fapt asistenţă pentru facerea temelor. Iar această asistenţă poate însemna câteodată chiar rezolvarea temelor de către părinte. Deci, dacă prin preajmă nu se găseşte vreun meditator sau părinţii nu îşi permit să plătească unul, copilul nu va învăţa mai mult decât ştiu părinţii lui. Această situaţie este dramatică pentru copiii ai căror părinţi nu ştiu să scrie şi să citească.

Cu siguranţă credeţi că exagerez. Şi totuşi. Dacă sunteţi părinţi de copii din şcoala primară atunci vă rog frumos să luaţi în mână primul manual pe care îl găsiţi. Deschideţi-l la ce pagină doriţi şi citiţi o frază. Cum vi se pare? Acum imaginaţi-vă că aveţi 6, 7, 8 sau 9 ani. Proveniţi dintr-o familie foarte modestă. Aveţi mai mulţi fraţi, cu care vă place să vă jucaţi. În casă nu se găseşte, în afară de manualele de la şcoală, nicio carte. Când eraţi foarte mic nu vă citea nimeni poveşti. Părinţii, destul de ocupaţi cu traiul zilnic păreau să nu vă dea prea mare atenţie. Chiar dacă la şcoală se vorbeşte limba română, adică limba dumneavoastră maternă, nu înţelegeţi prea multe din ce se întâmplă acolo. Poate şi pentru că acasă folosiţi o mulţime de termeni populari, iar la şcoală se vorbeşte foarte diferit. Când vi se adresează un membru al familiei foloseşte propoziţii scurte şi clare. La şcoală se vorbeşte cu totul altfel, chiar şi cuvintele cunoscute au parcă un alt sens. Acum recitiţi vă rog aceeaşi frază. Aşa-i că nu mai pare la fel de simplă? Ba, din contră. E de-a dreptul neinteligibilă. Nu este scrisă pentru a fi înţeleasă de un copil de şcoală primară. E scrisă de un adult şi poate fi înţeleasă doar de mintea complexă a unui adult. Problema este că nu doar manualele sunt aşa. Ci toată comunicarea cu copiii, până şi enunţurile exerciţiilor de la evaluările naţionale. Şi, în mod paradoxal, gradul de dificultate a informaţiilor ştiinţifice devine tot mai scăzut, dar felul în care sunt comunicate aceste informaţii devine tot mai sofisticat.

Prin comparaţie, felul în care se comunică în procesul de învăţare cu copiii seamănă foarte mult cu învăţarea înotului prin aruncarea cursantului într-o apă mare şi lăsarea lui să găsească acele mişcări, acele gesturi menite să îl ţină la suprafaţă. Aşa şi noi îi aruncăm pe copii direct într-o exprimare sofisticată şi complexă, fără să ne mai punem problema că, atunci când învaţă scrisul şi cititul – de exemplu, ei nu învaţă practic doar semnele grafice, ei învaţă şi un anumit tip de exprimare, care nu are de-a face cu copilăria lor de până atunci, învaţă cuvinte şi formulări noi. Sigur că pentru unii copii nu este chiar imposibil să se descurce printre meandrele acestui limbaj specific şi lemnos. Cărţile şi jucăriile educative pe care unii părinţi le pun la dispoziţia copiilor lor de la vârste foarte fragede – înainte de doi ani, activităţile în care îi implică – îi ajută să-şi dezvolte inteligenţa, puterea de înţelegere şi un limbaj sofisticat. Dar învăţământul de masă este pentru toţi copiii. Iar acelora cărora nimeni nu le-a citit vreodată o poveste, care nu merg în mod frecvent la teatru şi care în afara grădiniţei n-au avut ocazia să folosească limba literară le este imposibil să înţeleagă acest tip de exprimare. Pentru cei care încep şcoala în acest fel şi care nici nu beneficiază de ajutorul adulţilor este imposibil să mai recupereze ceva. Ei sunt cei care odată aruncaţi în apă nu reuşesc să găsească gesturile salvatoare şi se îneacă.

Ce înseamnă o lecţie reuşită?

La prima vedere am fi tentaţi să credem că o lecţie reuşită este una dinamică, interactivă, în care învăţătoarea stăpâneşte clasa, iar copiii înţeleg repede ce au de făcut şi participă activ, nu se produc sincope. Din acest punct de vedere o lecţie bună este ca un spectacol reuşit. Lucrând cu copiii, am început să văd lucrurile puţin diferit. Mi-am dat seama că o lecţie reuşită este o lecţie în care fiecare copil a avut cel puţin o intervenţie. Doar cei care lucrează cu 20 – 30 de copii îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Uneori aşteptăm secunde preţioase ca cineva să formuleze un răspuns ce poate părea simplu pentru o parte dintre noi, alteori reluăm o explicaţie şi amânăm tratarea altor subiecte importante, iar câteodată pur şi simplu întârziem în mod voit un anumit subiect de discuţie pentru că elevii nu au dispoziţia necesară pentru a se concentra. Din acest punct de vedere faptul că majoritatea claselor sunt aglomerate cu 20 de elevi sau mai mulţi mi se pare o mare nedreptate. Ca să poţi lucra cu copii de şcoală primară, care învaţă printre altele să se concentreze asupra unui subiect, să comunice, să-şi stăpânească emoţiile, trebuie să empatizezi cu fiecare în parte. Pentru ca fiecare copil din clasa respectivă să aibă o zi câştigată la şcoală ar trebui ca fiecare copil să poată participa activ. Or copiii nu sunt roboţi. Unii sunt mai timizi decât alţii, sau au diverse indispoziţii. E imposibil să poţi ţine cont de toate aceste lucruri importante când lucrezi cu peste 20 de copii deodată. Acesta este şi motivul pentru care mulţi învăţători sau profesori aleg să se concentreze pe copiii care sunt, cel puţin la prima vedere, receptivi. Este o alegere dureroasă, cu urmări dramatice.

Câte lucruri frumoase am putea face dacă…

Ne-am obişnuit să ne plângem de starea nu tocmai conformă a şcolilor şi de lipsa dotărilor. Auzim mereu la ştiri despre copii nevoiţi să meargă la toaletă în curte, iar profesorii se plâng de lipsa materialelor, uneori chiar şi a celor de strictă necesitate. Sigur, este trist că există şcoli care nu au toalete şi că nu primim materiale didactice la timp. Dar este ridicol să lăsăm astfel de situaţii să ne împiedice să-i învăţăm pe cei mici lucrurile esenţiale, precum cititul şi scrisul. Poate că nu avem la dispoziţie dotări care să ne permită să explorăm zone îndepărtate sau să facem cine ştie ce experimente. Dar sunt lucruri care se pot face cu puţine dotări şi cu multă voinţă şi imaginaţie. Şi e în puterea noastră să stabilim dacă folosim această stare de fapt pentru a ne plânge sau pentru a ne pune în valoare creativitatea în găsirea unor soluţii viabile. Tot aşa şi când este vorba despre copiii cu care lucrăm. Suntem tentaţi să aşteptăm de la toţi copiii aceeaşi atitudine pozitivă faţă de şcoală şi învăţătură, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, ne concentrăm prea mult la a găsi vinovatul şi mai puţin la a găsi punţi de comunicare. Sigur, ar fi minunat ca toţi părinţii din această lume să fie grijulii şi eventual să îşi crească copiii după principiile parentingului modern. Dar acest lucru nu se întâmplă şi, chiar dacă trebuie să raportăm cazurile grave de abuz asupra copiilor, nu intră în sarcina noastră de educatori să îi schimbăm pe părinţi. Iar situaţia în care devenim prea preocupaţi să judecăm ne poate distrage atenţia de la adevărata noastră misiune.

Cum se vede analfabetismul de la noi, de la ţară

Din când în când, şi în ultima vreme din ce în ce mai des, se aduce în discuţie subiectul analfabetismului şi cel al analfabetismului funcţional. După fiecare evaluare mai importantă ne dăm cu toţii de ceasul morţii că un procent tot mai mare de copii de diferite vârste nu ştiu să citească sau nu înţeleg ce citesc. Este vorba despre copii care au urmat diverse forme de învăţământ sau care mai sunt încă elevi. Se fac publice statistici îngrijorătoare referitoare la abandonul şcolar. De fiecare dată stategiile adoptate sunt generale şi se referă la toţi elevii, adică şi la cei care nu au absolut nicio problemă de învăţare şi nici nu sunt în risc de abandon. Mai mult, măsurile luate de minister îi vizează aproape exclusiv pe aceştia (ei fiind cei interesaţi şi receptivi). Cum e posibil ca cineva care a urmat câţiva ani de şcoală să nu ştie să scrie şi să citească? Şi de ce abandonează copiii şcoala? Doar din motive materiale sau mai sunt şi alte motive? Ce ar trebui să facem pentru ca mesajul nostru şi măsurile luate să ajungă la cei cu adevărat afectaţi de analfabetism?

• Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de Cristina Lazurca și vezi care sunt „clişee periculoase” despre școală și învățare în legătură cu care învățătoare trage un semnal de alarmă