The Atlantic: De data aceasta Trump a acționat corect

„De ce fac oamenii nepotriviți lucrul potrivit?”, se spune că ar fi întrebat odată Henry Kissinger, într-un moment de nedumerire tipic unui om de stat. Acea întrebarea ne-a revenit în minte atunci când Donald Trump, susținut prin prezență de un vicepreședinte vizibil tulburat și doi secretari ai cabinetului stânjeniți, a anunțat că SUA tocmai bombardaseră trei situri nucleare iraniene. Spre consternarea tuturor oamenilor potriviți, care, după cum Kissinger prea bine conștientiza, obișnuiesc frecvent să se înșele complet, potrivit Rador Radio România.

Realitatea brutală e aceea că Trump, într-o măsură mai mare decât oricare alt președinte republican ori democrat, a luat o măsură decisivă împotriva unuia dintre cele două cele mai periculoase programe nucleare din lume (celălalt fiind cel nord-coreean). Guvernul iranian nu numai că spumegă de ură de decenii contra Americii, Israelului și Occidentului în general, ci mai și comite și înlesnește atentate teroriste în tot Orientul Mijlociu, ba ajungând chiar și până-n Europa și America Latină. Zi de zi dronele iraniene abat moartea asupra orașelor ucrainene. Guvernul iranian e un regim profund ostil care a aruncat pradă nenorocirii nenumărați oameni.

Un Iran înarmat nuclear ar fi putut foarte bine să folosească arma atomică împotriva Israelului, care este, după cum tot repeta un fost președinte iranian, o „țară pentru [care ajunge – n.trad.] o singură bombă”. Și fiindcă e posibil ca Israelul să fi căutat să împiedice o asemenea lovitură printr-o atac nuclear preventiv propriu, întrebarea mai oportună e când – iar nu dacă – bomba iraniană ar fi urmat să dezlănțuie un război nuclear. Dar chiar și în absența acestei potențiale apocalipse, arma nucleară i-ar fi conferit Iranului propria umbrelă de descurajare de la adăpostul căreia să-și continue campania de terorism și subversiune prin care își persecută vecinii. Nu există nici un motiv pentru a crede că regimul are orice fel de dorință de a-și tempera aceste porniri.

În discursul lui către națiune de aseară Trump a avut dreptate să vorbească – și încă cu o furie ce părea nedisimulată – despre militarii americani mutilați și omorâți în Irak de dispozitivele explozive improvizate ale Iranului. E adevărul gol-goluț. Predecesorilor lui Trump să le fie rușine că n-au fost dispuși s-o afirme public. Atunci când cineva îți ucide bărbații și femeile din armată, e de datoria comandantului suprem să ia atitudine – și, mai important, să ia măsuri concrete – în această privință.

Trump a avut deopotrivă dreptate să facă din această operațiune un act precis, limitat, de utilizare a forței, forță care rămâne acum în expectativă. În cazul de față Israelul a făcut toată munca grea, iar SUA au contribuit cu un element esențial – dar nimic mai mult. A avut de asemenea dreptate (chiar dacă loviturile constituie într-adevăr un act de război) să amenințe Iranul cu represalii mult mai dure în caz că va riposta.

Pripeala multor cercuri – de la izolaționiștii de dreapta la progresiștii îngrijorați – de a evoca perspectivele unui război ce va cuprinde întregul Orient Mijlociu reflectă mai degrabă emoțiile acestora decât orice fel de judecată analitică. Iranul e un stat slab – aici nu poate încăpea vreo îndoială. Apărarea lui antiaeriană e acum inexistentă. Aparatul lui de securitate a fost penetrat în profunzime de spionajul Americii, Israelului și altor puteri. Finanțele îi sunt pe butuci, iar poporul e ostil față de proprii conducători. De fapt, oricine a servit în uniformă în Orientul Mijlociu cândva în ultimele decenii știe că Iranul a purtat cu consecvență în tot acest timp un război de intensitate redusă prin intermediari contra Americii.

Ar putea încerca Iranul să atace rutele maritime care traversează Golful Persic și Strâmtoarea Ormuz? Da – iar membrii marinei Gărzilor Islamice Revoluționare sunt pregătiți să moară în vedetele și bazele lor încercând s-o facă. SUA și aliații lor se pregătesc de multă vreme pentru acest scenariu, în timp ce dorința marinarilor iranieni de a deveni „martiri” a fost exagerată. Ar putea încerca Iranul să lanseze un atac terorist în străinătate? Da, însă ideea că ar exista în umbră o vastă rețea de teroriști iranieni așteptând numai un semnal pentru a lovi nu e decât o fantezie.

Și nu uitați că Iranului i-au fost extrași deja colții nucleari. Adevărat, nu permanent, după cum corect au și subliniat deja pe la televiziuni opozanții președintelui. Dar o mare parte a unor astfel de comentarii e pseudo-sofisticare: nu prea există problemă strategică cu soluție permanentă, cu excepția cazului în care te numești Roma și ai de-a face cu Cartagina în vremea celui de-Al Treilea Război Punic – iar atunci distrugi orașul, îi masacrezi întreaga populație, îi ari teritoriul și i-l presari cu sare.

Pentru o anumită perioadă – cinci ani, poate 10 – Iranul nu va mai avea o opțiune nucleară. Siturile principale îi sunt distruse, iar cercetătorii esențiali sunt fie morți, fie trăind cu frica asasinării. Reclamații similare s-au mai înregistrat în 1981, când Israelul a lovit reactorul nuclear irakian Osirak. Israelienii se așteptau ca prin acea lovitură să întârzie programul nuclear irakian cu nu mai mult de un an, maxim doi – dar în schimb programul a ajuns să fie suspendat pe termen indefinit. După cum stau lucrurile, distrugerea instalațiilor de la Natanz, Fordo și Isfahan, după campania israeliană susținută contra altor ținte similare, constituie o reușită majoră, iar problema amânată acum cu cinci ani s-ar putea să fi fost amânată de fapt pentru totdeauna.

Cât despre Iran, în 1988 ayatolahul Ruhollah Khomeini accepta să „bea din pocalul otrăvit” consimțind la un armistițiu cu Irakul. A făcut-o fiindcă războiul cu Irakul mergea prost, dar și pentru că credea că SUA erau dispuse să lupte direct cu Iranul: în Operațiunea Praying Mantis din 1988, decisă după ce explozia unei mine avariase o navă de război americană, marina SUA a scufundat vase de război și a distrus baze militare ale Iranului. Se spune că în urma invaziei americane din Irak din 2003 Iranul își înghețase programul nuclear.

 În 2007, când forțele americane din Irak au arestat în sfârșit cinci membri de elită ai Forței Quds [ramura Gardienilor responsabilă cu coordonarea organizațiilor teroriste externe – n.trad.], Iranul și-a încetat temporar toate activitățile din Irak. Riposta la asasinarea lui Qassem Soleimani în 2020 n-a fost decât un singur spasm anemic de violență. Trăgând linie, reiese că Teheranul nu e dispus să lupte direct cu SUA, iar asta pentru că nu e prost.

Președintele e genul de om pe care nu e dificil să-l urăști. A făcut multe rele: a subminat statul de drept, a sabotat universități americane, i-a tratat cu o cruzime inutilă pe unii imigranți ilegali, a mințit, s-a dedat la corupție. Cu sintaxa și dicția-i fracturate (inclusiv ciudata lui obișnuință de a-și încheia cu „Mulțumesc că i-ați acordat atenție acestei chestiuni” postările mai bombastice de pe rețeaua Truth Social), e ușor să-l acuzi că-i un bișnițar. Și lingușeala și lăudăroșenia subordonaților lui – inclusiv secretarul apărării Pete Hegseth când da declarații despre lovitură – sunt dezagreabile. Însă disprețul și ostilitatea, oricât de justificate pe alocuri, sunt modalități ineficiente de a încerca să pătrunzi în mintea lui și de a-i evalua faptele.

În cazul de față Trump și-a surprins prietenii și adversarii deopotrivă. Aripa izolaționistă a mișcării MAGA a primit o lovitură, chiar dacă-i include (probabil) pe vicepreședinte și personalități media precum Tucker Carlson. Trump i-a nedumerit pe cei care postau meme cu TACO („Trump always chickens out” [„lui Trump mereu i se face frică”]). Trump a infirmat acum ideea că și-ar primi ordinele direct de la Kremlin, întrucât aceste lovituri nu sunt în interesul Rusiei. I-a surprins și pe progresiștii de seamă – între care și un grup tot mai mic de simpatizanți ai Israelului -, lăsându-i să se lamenteze confuzi despre lipsa aprobării Congresului pentru un act militar, aceeași aprobare care n-a fost considerată necesară și atunci când administrația Obama a început să bombardeze Libia.

Trăim într-o lume periculoasă, ba încă pe cale de a deveni chiar mai periculoasă – și, da, în unele privințe situația e agravată chiar de politicile actualului președinte. Însă de data aceasta Trump a acționat corect, făcând ceea ce predecesorii săi n-au avut tăria de caracter (sau, pentru a fi corecți, ocazia promițătoare) să facă. Trump s-a pronunțat cu acea limpezime brutală care devine necesară atunci când tratezi cu un regim crud și primejdios. Lumea este acum un loc mai bun mulțumită acestei acțiuni, iar eu unul o aplaud.

Sursa: THE ATLANTIC / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba