Iran: Nu e economia, prostule. Protestele și presa creează impresia unui colaps, dar economia este în realitate destul de rezistentă

Dacă n-am fi atât de preocupați de evenimentele de pe Capitol Hill [Congresul american – n.trad.], Donald Trump ar fi fost probabil un om fericit zilele acestea. La doar un pic mai mult de un an după ce el și-a impus campania de „presiune maximă” asupra economiei iraniene, iranienii de rând au ieșit în stradă pentru a protesta. Ei nu-și exprimă doar furia provocată de mărirea prețului benzinei, ci cer și răsturnarea regimului, iar guvernul a răspuns în forță.

(articol preluat din publicația israeliană Haaretz, via Rador)

Este exact așa cum și-a imaginat administrația Trump în fantezia ei: presiunea economică va genera instabilitate și… Bine, nu e tocmai clar dacă administrația americană vrea ca toate acestea să ducă la noi negocieri nucleare ori la schimbare de regim. Dar, indiferent cum ar fi, după câteva luni tensionate în care se părea că Teheranul obținuse avantajul prin atacuri anonime asupra unor interese americane și saudite, acum pare că el are probleme grave cu economia.

Economia însăși se contractă drastic – cu 9,5% anul acesta, conform Fondului Monetar Internațional (FMI), ceea ce înseamnă o povară intolerabilă.

Sancțiunile americane au retezat 80% din exportul de petrol sau chiar mai mult și au blocat efectiv legăturile în materie de comerț și investiții cu restul lumii. Rialul și-a pierdut aproape două treimi din valoare în ultimele 18 luni, iar inflația a atins chiar și 52% anul acesta. Inflația alimentară, adică acel gen de inflație care lovește cel mai puternic omul de rând, e estimată a fi de două ori mai mare. Șomajul ar putea ajunge la 18% la anul, a prognozat FMI.

Mai rău chiar, problemele economice ale Iranului nici măcar nu se opresc la graniță. Irakul, Libanul și Fâșia Gaza, unde Iranul și-a construit o rețea de relații politice și militare, sunt într-o profundă criză economică și sunt cuprinse de proteste de masă care amenință capacitatea regimurilor lor de a se menține la putere. Teheranul consideră aceste alianțe drept esențiale pentru securitatea sa națională, dar nu are nici de departe resursele economice necesare pentru a-și salva statele-client.

Tremură Teheranul?

E doar o chestiune de timp ca regimul de la Teheran să sucombe? Deși Trump pare să considere că sancțiunile sunt Instrumentul Nr. 1 pentru abordarea țărilor care-i displac, istoricul lor în ce privește determinarea conducătorilor unor țări precum Rusia, Coreea de Nord și Venezuela să se supună voinței Washingtonului nu e tocmai perfect. În cel mai bun caz se poate spune despre ele că necesită timp.

În cazul Iranului, cifrele vehiculate de presă cu privire la criza economică induc în eroare într-un mod crucial.

Iranul nu are tocmai acea economie petrolieră pe care o au, de exemplu, Arabia Saudită și emiratele din Golf.

Petrolul nu reprezintă mai mult de o cincime din PIB și de jumătate din exporturi, și nici nu asigură multe locuri de muncă. Așadar, dacă sancțiunile petroliere pot cauza multe pagube la momentul inițial al impunerii lor, ele nu blochează activitatea economică.

Ironia face ca sancțiunile non-petroliere să-i acorde Iranului un mic sprijin. În afară de petrol, fistic și covoare, Iranul nu este o economie competitivă la nivel global, însă are o bază agricolă și de producție. Au loc o mulțime de operațiuni de ocolire a embargoului – una dintre estimări le evaluează la jumătate din PIB -, dar, trăgând linie, sancțiunile au obstrucționat competiția la nivel de importuri.

Industria iraniană are la dispoziție piața locală și își mărește producția. În consecință, și producția și rata angajării au crescut, iar rialul s-a stabilizat la o rată de 115.000-120.000 pentru un dolar. Presa a scris că pe rafturile magazinelor există din belșug produse de larg consum „Made in Iran”.

„Economia de rezistență” poate că nu e chiar miracolul pe care-l trâmbițează conducătorii de la Teheran, dar ar putea fi totuși suficientă pentru a stabiliza situația după ce șocul inițial al sancțiunilor petroliere a trecut.

Lucru indicat și de prognozele privind Iranul. Banca Mondială (BM), de pildă, este de acord cu FMI în privința faptului că PIB-ul iranian se va contracta drastic în 2019-2020, însă apoi va începe să crească din nou, iar inflația se va stabiliza la o rată anuală de 20%.

Nu este deloc clar dacă acest gen de stabilitate va fi îndeajuns pentru a-i ține pe iranieni departe de stradă și regimul la putere.

Estimările BM, de exemplu, afirmă că Iranul continuă să exporte 500.000 de barili de petrol pe zi, o cifră optimistă având în vedere cererea slabă pe piața globală. Inflația și șomajul cronice de peste 10% nu reprezintă tocmai o formulă pentru pacea socială, chiar și dacă rămân stabile la acel nivel.

Oricum ar fi, în cazul în care Casa Albă a lui Trump pariază pe o schimbare de regim, șansele rămân slabe.

Mult mai probabil e ca Teheranul să consimtă într-un final la negocieri, fix ce s-a întâmplat și la ultima ocazie. Sub presiunea sancțiunilor americane, economia iraniană s-a contractat cu 7,4% în 2012, dar până la momentul pornirii negocierilor cu SUA situația se stabilizase deja, iar PIB-ul n-a mai scăzut în acel an decât cu 0,2%. Economic vorbind, pentru Iran trecuse ce era mai rău, dar aparent conducătorii lui au realizat că o asemenea stabilitate era nesustenabilă.

Trump detestă ideea de a urma traiectoria sancțiunilor pentru a ajunge la negocieri, dacă nu pentru altceva atunci măcar pentru faptul că aceasta era politica lui Obama, iar pentru Trump rațiunea existenței pare adesea a fi să facă orice numai ce a făcut Obama nu. Și totuși, se pare că fix în acea direcție ne îndreptăm.

Articol de David Rosenberg / Traducere: Andrei Suba

Sursa foto: Facebook