Independență energetică sau protecția mediului? Proiectul unui terminal de gaze lichefiate a divizat Croația

Pe malul nordic al insulei turistice Krk din Croația se construiește un terminal pentru gaz natural lichefiat. Ecologiștii și localnicii sunt total împotrivă. Experții îl consideră o risipă a banului public, potrivit Sinopsis. Atunci de ce insistă Croația să transforme o destinație turistică de top într-un proiect energetic?

Primăria din orașul Omišalj, situat pe insula croată Krk. “Obliti privatorum publica curate”, îndeamnă inscripția în latină de deasupra intrării în clădire. “Uitați de interesele private, îngrijiți-vă de problemele publice”.

Pare a fi maxima care îi conduce viața Mirelei Ahmetović, primărița micului oraș. Acum ar trebui să fie în concediu, dar se află la birou, discutând despre proiectul energetic cu care se luptă de trei ani încoace.

Ahmetović, 38 de ani, vorbește pe șleau și își organizează gândurile metodic, la fel ca documentele ținute în dosarul roșu de pe biroul ei: scrisori cu reclamații trimise la ministere și instituții ale statului, majoritatea rămase fără răspuns.

„Cât timp sunt primarul Omišalj […], voi căuta orice mijloc legal ca să blochez acest proiect”, a declarat Ahmetović în cadrul unei investigații BIRN (Rețeaua Balcanică de Investigații Media). „Asta este slujba, datoria, plăcerea mea. Îi voi scrie președintelui lumii dacă va fi nevoie.”

Proiectul care a stârnit asemenea împotrivire este un terminal flotant pentru gaz natural lichefiat (GNL), care ar urma să fie construit în capătul de nord-vest al insulei Krk, cea mai mare insulă a Croației și una dintre cele mai interesante destinații turistice.

Considerat drept „proiect de interes strategic”, el prevede instalarea unui tanc petrolier reabilitat, de 280 m lungime, în fața ruinelor antice ale orașului roman Fulfinum, la câțiva pași de Omišalj. O priveliște unică peste golful Rijeka din nordul Mării Adriatice.

Terminalul, cotat la 234 de milioane de euro, va prelua încărcătura navelor de transport GNL pentru a fi transformată pe loc în gaz obișnuit, care va fi distribuit apoi prin conductele croate.

La capacitate maximă, va putea procesa anual 2,6 miliarde metri cubi (mmc) de gaz – echivalentul a aproape 80% din consumul anual de gaz din Croația. Ar trebui să înceapă să funcționeze în 2021.

Inițiativa a primit o finanțare substanțială din partea UE, fiind unul dintre proiectele de interes comun ale Uniunii – proiecte transfrontaliere de infrastructură care leagă sistemele energetice ale statelor membre.

Guvernul afirmă că proiectul este „important pentru independența energetică și securitatea Croației” pentru că susține diversificarea surselor de gaz – varianta politicoasă pentru a spune că fosta republică iugoslavă nu va mai fi atât de dependentă de Rusia.

Dar experții, activiștii și localnicii intervievați de BIRN consideră proiectul o poveste cu un tâlc anume – ce se poate întâmpla atunci când adopți orbește o doctrină în ciuda bunului simț.

Criticii proiectului afirmă că guvernul a trecut repede la treabă, fără o validare din partea celor ce vor fi afectați. Și nici măcar a unei consultări reale. Localnicii subliniază componenta ecologică, afirmând că proiectul pune în pericol fauna și flora din apele turcoaz ale insulei Krk.

Există păreri care pun sub semnul întrebării și viabilitatea economică a proiectului. Guvernul croat nu a publicat o analiză cost-beneficii serioasă, iar datele BIRN prevăd o irosire monumentală a banilor publici.

Cu mai puțin de un an înaintea datei anunțate pentru începerea activității terminalului, toți indicatorii sugerează că proiectul are șanse mici să devină rentabil sau să scadă prețul gazelor pentru consumatorii din Croația.

De fapt, experții afirmă că bugetul croat va alimenta această cicatrice urâtă de 100.000 tone, cu valoare dubioasă pentru independența energetică a țării, de care vor beneficia în principal alte state din regiune.

‘Ortodoxia energetică’ a UE

Cu rezervele ei de gaze naturale din Marea Adriatică și regiunea estică Slavonia, Croația o duce mult mai bine decât alte state UE în privința independenței energetice.

„Producem în prezent destul gaz pentru a acoperi aproape jumătate din necesarul țării”, spune Katarina Simon de la Facultatea de Mine, Gaze și Petrol a Universității din Zagreb. „Dar, odată cu scăderea producției naționale, devenim mai dependenți de importuri.”

La fel ca pretutindeni în Europa, Croația importă gaze din Rusia – aproximativ 2,04 mmc în 2018, reprezentând două treimi din consumul anual al țării, potrivit datelor gigantului rus Gazprom.

Prin comparație, Germania a importat 58,5 mmc în același an, fiind cel mai mare cumpărător unic din Uniunea Europeană. Slovacia, cu o populație cu puțin mai mare decât a Croației, a importat 5,8 mmc.

În urma unui șir de dispute ruso-ucrainene privind gazele naturale din ultimii ani, ce a dus la blocaje în transportul gazelor în Europa, Uniunea a început să caute surse alternative, iar GNL a devenit o prioritate a politicii energetice europene.

GNL este un acronim care descrie atât metoda de transport, cât și gazul în sine. Pentru a micșora costurile de transport pe distanțe mari, gazul natural este răcit până la minus 162 grade Celsius, când se transformă în lichid. Astfel, se comprimă de 600 de ori.

Gazul lichefiat este transportat către terminale GNL – aidoma celui planificat la Omišalj – unde își recapătă starea gazoasă înainte să fie pompat în sistemul de conducte și distribuit către consumatori.

Asemenea terminale de import au devenit noile porți de acces pentru aprovizionarea cu gaze non-rusești a Europei. GNL este considerat, de asemenea, drept un „combustibil fosil de tranziție”, parte a strategiei UE de a renunța la cărbune și petrol.

În 2016, Comisia Europeană a dezvăluit strategia UE pentru GNL și  stocarea gazelor, care include construirea infrastructurii necesare „pentru a completa crearea unei piețe interne de energie și identificarea proiectelor necesare pentru a stopa dependența anumitor state membre de o sursă unică de aprovizionare”.

Pascoe Sabido, cercetător la Corporate Europe Observatory, organizație non-profit din Bruxelles ce monitorizează efectele lobby-ului corporatist asupra politicilor UE, afirmă că imboldul pentru amplificarea infrastructurii GNL vine dinspre industriile de gaz și construcție de conducte, dar și dinspre sectorul de buncheraj, cei care aprovizionează navele cu combustibil gaz lichefiat.

„Această infrastructură este construită pentru a dura”, a declarat el pentru BIRN. „În 20 de ani, acestor companii le va fi mai ușor să încetinească procesul de renunțare la gaze naturale cu argumentul că am construit toată această infrastructură și nu ar trebui să o abandonăm.”

În octombrie, Corporate Europe Observatory, împreună cu mai multe grupuri ecologiste, printre care Friends of the Earth și Greenpeace, au publicat un raport ce arată că, din 2010, doar cinci giganți din domeniul petrol și gaze – Shell, BP, Total, ExxonMobil și Chevron – au cheltuit cel puțin 250 de milioane de euro pentru lobby la UE.

Raportul subliniază că, în ciuda obiectivelor sale privind lupta împotriva schimbărilor climatice, Uniunea Europeană a subvenționat cu generozitate infrastructura pentru gaze.

„Din 2014, peste 1,6 miliarde de euro au mers către proiecte în domeniul gazelor, deși știm că orice infrastructură adițională ne va bloca într-un viitor al combustibililor fosili”, se afirmă în raport.

Potrivit unui studiu de piață al companiei germane Team Consult, capacitatea totală de regazificare a celor 24 de mari terminale GNL din UE era de 146 mmc la sfârșitul lui 2017, față de 90 mmc în 2007.

Aceste cifre vor crește semnificativ odată cu apariția celor 22 de mari terminale de import GNL, planificate sau în stadiul de negociere în Europa (dintre care 17 în UE), potrivit asociației de profil Gas Infrastructure Europe.

Citește tot articolul pe Sinopsis.info