G4Media.ro

The Atlantic: Cui Bono? Câștigătorii și perdanții acordurilor de pace istorice dintre…

The Atlantic: Cui Bono? Câștigătorii și perdanții acordurilor de pace istorice dintre Israel și țările arabe

Israelul și două state arabe din Golf, Emiratele Arabe Unite (EAU) și Bahrein, și-au stabilit în mod formal și public relații diplomatice.

Casa Albă numește acordurile „Acordurile Abraham”, iar președintele Donald Trump a anunțat, în maniera discretă care-l caracterizează, că „va fi pace în Orientul Mijlociu”. (Vă dau un pont: nu va fi).

EAU și Bahrein sunt a treia, respectiv a patra dintre țările arabe care au relații diplomatice cu Israelul. Egiptul și Iordania sunt primele două.

Iată o succintă tentativă de analiză a câștigătorilor și perdanților acestui nou aranjament. (Spun „tentativă” întrucât vorbim despre Orientul Mijlociu, deci nimeni nu poate ști de fapt cu certitudine ce pot însemna toate acestea.)

Câștigătorii

Consilierii de la Casa Albă care au numit acest acord „Acordurile Abraham”

O mutare genială de marketing, deși eu personal aș fi preferat „Conferința Isaac și Ishmael” sau „Tratatul de la Gent” [a pus capăt războiului americano-britanic din 1812 – n.trad.].

„Acordurile Abraham” poate fi o denumire bombastică din multe motive, inclusiv pentru faptul că ceea ce s-a semnat marți nici măcar nu constituie un tratat de pace. Tratatele de pace se încheie între părți aflate în război, iar EAU și Bahrein nu s-au aflat nicicând în război cu Israelul.

Preferința mea personală ar fi fost să se folosească tunul cel mare, Abraham, părintele monoteismului, pentru un tratat de pace între israelieni și palestinieni – acesta fiind lucrul care ar pune în realitate capăt conflictului din Orientul Mijlociu.

Conducători autoritari sau flirtând cu autoritarismul din patru țări

Acordul este o victorie pentru Mohammed bin Zayed, prințul moștenitor din Abu Dhabi și conducătorul de facto al Emiratelor; Mohammed bin Salman, prințul moștenitor al Arabiei Saudite; Benjamin Netanyahu, veșnicul premier al Israelului; și Donald Trump. Toți aceștia aveau nevoie de acord destul de urgent:

(a) Bin Zayed, fiindcă știe că EAU sunt profund nepopulare în rândurile Partidului Democrat din SUA (conducerea țării s-a pus rău cu președintele Barack Obama și a scos un oftat de ușurare un pic prea ostentativ când Trump a preluat funcția), și înțelege prin urmare că trebuie să-și facă țara să arate utilă și constructivă în ochii lui Joe Biden, pentru că nu se știe niciodată.

(b) Bin Salman, fără de care statele din Golf, și mai ales Bahrein, nu ar îndrăzni să facă o mutare publică atât de îndrăzneață, are nevoie de acord în principal din același motiv: trebuie să le dovedească democraților (dar și europenilor) că e un conducător constructiv și moderat, nu doar un ucigaș de dizidenți.

(c) Netanyahu are de profitat cel puțin în trei feluri: în primul rând distrage atenția de la mizerabila sa gestionare a pandemiei (începând de vineri Israelul intră iarăși în carantină, pentru trei săptămâni). În al doilea rând el reușește să facă „pace” cu arabii care nu sunt palestinieni, acel grup de arabi pe care vrea cel mai mult să-i evite. Și în al treilea rând își consolidează în rândul alegătorilor israelieni reputația de om de stat activ pe scena globală.

(d) Donald Trump, deoarece le poate spune adepților săi, și în special celor mai creduli dintre ei, că a adus pacea în Orientul Mijlociu. (Nu că alegătorii americani i-ar răsplăti pe președinții care aduc pace în Orientul Mijlociu; întrebați-l numai pe Jimmy Carter.)

Producătorii avionului F-35 Joint Strike Fighter

Din mult puncte de vedere, „Acordurile Abraham” echivalează cu o tranzacție cu armament. EAU și alte state care dialoghează acum cu Israelul vor fi înarmate cu armament american de o clasă superioară.

SUA s-au angajat de multă vreme să mențină o superioritate a Israelului în privința calității armamentului, însă EAU, în special, e posibil ca tocmai să-și fi aranjat o promisiune similară și pentru ele.

Ambasadorii

Acordul e un triumf pentru ambasadorul EAU în SUA, Yousef al Otaiba, pentru ambasadorul israelian în SUA, Ron Dermer, și pentru Jared Kushner, ambasadorul administrației Trump pe lângă tot felul de semiți.

Otaiba a fost cel care, mai mult decât oricare altul, a organizat această petrecere de scoatere la lumină a relațiilor. El e cel mai iscusit și mai influent ambasador de la Washington, pe de o parte pentru că se bucură de încrederea lui Bin Zayed, iar pe de alta pentru că cultivă atât de asiduu imaginea țării sale în calitate de stat arab (relativ) progresist și anti-extremist.

Dermer, un vechi confident al lui Netanyahu, poate acum să proclame o victorie diplomatică, una care ocolește esența conflictului: lupta dintre israelieni și palestinieni.

Și să recunoaștem meritul atunci când el există: Kushner a imprimat energie și imbold acestui proces și a asigurat o victorie pentru socrul său și pentru dreapta israeliană, al cărei susținător este. Jucătorii regionali sunt cei care au relizat acordul, însă Kushner a fost suficient de deștept pentru a se implica în pusul mesei.

Israelienii

Ei pot călători acum în Dubai și Abu Dhabi (și poate curând și în Maroc, Sudan și Oman).

Sentimentul strivitor de izolare pe care israelienii îl resimt în propria lor vecinătate ar putea fi acum parțial îndepărtat de acest acord.

Perdanții

Conducerea iraniană

Israelul și EAU (și alte state din Golf) cooperau în secret împotriva inamicului lor comun, Republica Islamică a Iranului, de mai bine de un deceniu.

Normalizarea relațiilor consolidează această coalițe, ai cărei membri văd (în mare parte corect) Iranul și diversele sale apendice teroriste drept amenințări la adresa stabilității și integrității lor teritoriale, ba chiar și la adresa existenței lor.

Palestinienii

Un banc trist și crud pe care l-am auzit cândva în Arabia Saudită: Care e diferența dintre conducătorii arabi din Golf și partidul Likud al lui Netanyahu? Răspuns: Statele din Golf îi detestă cu adevărat pe palestinieni.

Iată că din nou liderii arabi le semnalează palestinienilor că s-au săturat de intransigența și îndărătnicia (în opinia lor) palestiniană, dar și că și-ar dori foarte mult să fie parteneri cu Israelul în lupta cu Iranul și în ce privește dezvoltarea tehnologică.

Acum doi ani Bin Salman mi-a declarat într-un interviu: „Cred că fiecare popor, de oriunde, are dreptul să trăiască în țara lui pașnică. Cred că palestinienii și israelienii au dreptul să aibă propriul lor pământ”. Această declarație a fost interpretată, corect, drept o invitație către statele arabe de a-și aprofunda relațiile cu Israelul.

Prin acest nou acord Israelul primește ceva în schimbul a nimic: relații cu încă două țări arabe fără ca măcar să-și suspende colonizarea [teritoriilor palestiniene ocupate – n.trad.]. (Israelienii au promis EAU că nu vor anexa formal nici un teritoriu din Cisiordania, cel puțin deocamdată. Or, Netanyahu oricum nu avea permisiunea lui Trump de a anexa astfel de teritorii și cu siguranță nu ar primi permisiunea lui Biden, în caz că el va câștiga președinția).

Se poate argumenta că această nouă inițiativă de normalizare va ajuta cauza unui compromis israeliano-palestinian. David Makovsky de la Washington Institute for Near East Policy și Daniel Shapiro, ambasadorul lui Obama în Israel, explică în The Washington Post: „Istoria și bunul simț arată deopotrivă că statele arabe care au relații diplomatice cu Israelul joacă un rol mai activ în susținerea aspirațiilor palestiniene decât cele care nu au”. O observație inteligentă, și validă, însă acest acord nu face absolut nimic pentru a convinge dreapta israeliană că merită făcute gesturi către palestinieni.

Opinia mea e mai apropiată de cea exprimată de Tamara Cofman Wittes de la Center for Middle East Policy al Brookings Institution, care mi-a spus: „Realitatea politicii palestiniene este aceea că blocajul general, amenințarea anexării, iar acum Emiratele și Bahreinul încheindu-și aranjamentele separate îi vor determina pe palestinieni să se fortifice pe poziții. Toate acestea nu fac decât să întărească instinctul de a opune rezistență.” Ea a mai spus că EAU, cunoscute în regiune pentru ostilitatea lor față de palestinieni, nu se află „în poziția de a influența politica palestiniană, cu excepția cazului în care speră să-i înlocuiască pe liderii palestinieni cu alți palestinieni mai maleabili, aleși chiar de ele”.

Dacă așa-zisele Acorduri Abraham îi împing în defensivă pe Iran și pe interpușii lui teroriști, atunci e bine. Dacă ele vor determina Israelul să evite să admită realitatea că permanentul său control asupra a milioane de vieți palestiniene îi amenință natura democratică, atunci atât aspirațiile palestiniene la statalitate cât și visul israelian al unui paradis liber și hotărât democratic în patria ancestrală a evreilor ar putea deveni victimele acestui acord.

Sursa: The Atlantic / Articol de Jeffrey Goldberg (redactor șef) / Traducere: Andrei Suba (Rador)

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

9 comentarii

  1. Era imposibil sa fie bune aceste acorduri, doar au fost semnate in timpul administratiei Trump

  2. Un articol de propaganda ieftina impotriva lui Trump, Americii si Israelului. In opinia acestui autor mediocru, Iranul este marele perdant. Da, asa este, s-a transmis astfel un semnal catre Iran (prietenul europenilor, la fel ca Rusia si China) ca SUA sunt bine ancorate in Orientul Mijlociu si au parteneri foarte puternici (Israel, UAE, Arabia Saudita si altii). De asemenea, mai este si un semnal politico-militar pentru Siria si trupele ruse de acolo. Asadar, vrem analize serioase, daca tot le faceti, nu doar porcarii din astea ieftine.

  3. Normal. Orange man bad.

  4. Exemplu perfect de Trump Derangement Syndrome. Nimic nu e bun daca e facut de Trump. Analistii si ziaristii lu’ Peste prajit gasesc hibe in toate. Si se mira ca lumea considera presa americana nu doar partizana, dar inclinata rau spre stanga marxista. Cat il priveste pe Goldberg, omul a fost cel care a alimentat isteria anti-Saddam care a adus la invazia Irakului din 2003. Credibilitatea lui e egala cu zero barat. Nu mai publicati toate prostiile debitate de „jurnalisti” a la Pravda. Toate bune!

  5. Absolut jenant modul in care G4 propaga astfel de mizerii marxiste.
    Orange man bad. Si cand face lucruri bune, lucrurile alea nu sunt bune pentru ca Orange man bad.
    Am inceput sa citesc G4 pentru ca Hotnews se prostise rau, iar Tapalaga si Pantazi scriau cat de cat echilibrat pe vremea aia. Acum e aceeasi mizerie de propaganda stangista.

  6. Tot mai stangist The Atlantic…pacat ! Era nu pana de mult o publicatie echilibrata…
    Normal ca nu e bun acordul, s-a semnat in mandatul lui Trump. Daca era Obamă avea deja 2 premii nobel la cingătoare, și îl căutau pentru un al treilea.
    Dar Obamă era mai mereu ocupat să joace baschet…nu deranja internaționala.

  7. Cum apare un articol razant critic la adresa lui trump, cum apar trolii din pesteri cu „daca nu esti de acord cu trump, inseamna ca esti neomarxist stangist progresist platit de soros si statul paralel”.

    Lasand trolii la o parte, iti trebuie ceva tupeu nesimtit sa recunosti Ierusalim ca fiind capitala Israelului (cum a vrut sa faca si Veorica daca mai tineti minte), turnand gaz pe foc in Fasia Gaza , apoi sa incerci sa vinzi un „tratat de pace” pentru un razboi inexistent.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.