OPINIE: Treizeci și doi de ani de la Duminica Orbului, victoria analfabetismului politic în alegerile din România

În dimineața zilei de 20 mai 1990 m-am dus să votez la prima oră. La ora 6 când s-au deschis birourile de vot am fost printre primii care și-au exercitat acest drept în primele alegeri multi-partite din România după mai bine de 52 de ani.

Spun multi-partite pentru că alegerile de atunci nu au fost nici libere, nici corecte. Televiziunea Română devenită “Liberă” după 22 decembrie 1989, care avea un monopol în materie la acea dată, a făcut o campanie deșănțată în favoarea lui Ion Iliescu, pe atunci șef interimar al statului, și a Frontului Salvării Naționale (FSN).

Presa aservită regimului Iliescu – cotidianul Adevărul și imundele fițuici Azi și Dimineața au folosit toate mijloacele pentru a denigra opoziția democrată, reprezentată de Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și Partidul Social Democrat, iar campania electorală a opoziției a fost sabotată pe scară largă, inclusiv prin acte de intimidare și violență din partea mardeiașilor FSN. Iar numărătoarea voturilor a fost, potrivit a numeroase mărturii, măsluită, chiar dacă victoria FSN a fost oricum categorică.

O populație abrutizată și analfabetizată politic după mai bine de jumătate de secol de regimuri totalitare fasciste și comuniste a votat masiv Iliescu (85%) și FSN (66%) într-un simulacru de democrație.

În acea zi de 20 mai am plecat într-o călătorie în Canada și Statele Unite. Eram la Toronto când am aflat rezultatul alegerilor din România. Am rămas șocat de amploarea victoriei lui Iliescu și FSN, deși mă așteptam la un rezultat clar. De acolo, de pe continentul american, am văzut și mai clar cât de primitivă era “democrația” din România și cât de profund era analfabetismul politic al populației.

Dar dacă-mi imaginam că mai rău de atât nu se poate, atunci m-am înșelat amarnic. Revenit în România pe 9 iunie după voiajul meu în Canada și Statele Unite, am avut un șoc și mai mare: Mineriada din 13 – 15 iunie.

Ca jurnalist la România liberă – pe atunci principala platformă media de opoziție – am fost martor la efectele unei campanii de violență care combina cele mai abjecte metode ale regimurilor fasciste și comuniste. Ziarul nu a putut apărea timp de trei zile, cu redacția ocupată timp de o zi de mineri și cu tipografii care refuzau să-l tipărească, iar mai mulți dintre colegii mei au fost bătuți cu violență de minerii cu care au avut ghinionul să se întâlnească prin București.

Acele zile au consfințit triumful total al lui Iliescu și FSN, cu minerii aplaudați de o populație imbecilizată și spălată pe creier. Atunci m-am decis să plec din România pentru că mi-am data seama că ceea ce spusese ideologul FSN, Silviu Brucan, cu privire la cei 20 de ani necesari pentru asimilarea democrației erau de fapt o previziune optimistă, chiar dacă fusese făcută cu intenții cinice.

Au trecut de atunci 32 de ani. Lucrurile s-au schimbat, aparent, România este acum membru al Uniunii Europene și NATO și este guvernată de o coaliție dintre urmașul FSN – PSD – fosta “victimă” – PNL – și UDMR, care chipurile era în 1990 inamicul FSN. Vă sună cunoscut? Dacă nu, reamintiți-vă de personajul Coriolan Drăgănescu al lui Ion Luca Caragiale și de parcursul său politic.

Cât despre Ion Iliescu, la vârsta de 92 de ani, el a devenit un patriarh al politicii românești, trimis în judecată pentru crime împotriva umanității legate de evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, dar nu cred că-și imaginează că va suferi vreo consecință în anii pe care-i mai are de trăit. El nu a exprimat niciodată vreun regret pentru cele petrecute acum 32 de ani și este clar că nici nu o va face vreodată.

Cât despre electorat, subțiat masiv după emigrarea în Occident a milioane de români, plecați în căutarea unei vieți mai bune, acesta nu mai pare interesat de politică, deși pe rețelele sociale poți citi acum critici vehemente la adresa clasei politice. Nu este clar însă, după pasul greșit cu care a început democrația românească contemporană la 20 mai 1990, dacă electoratul României, ca și politicienii săi, au evoluat semnificativ în acești 32 de ani.

Notă: Europa Liberă a explicat într-un comentariu de ce ziua a rămas în memoria colectivă drept ”Duminica Orbului”: A cincea duminică după Paști poartă numele de „Duminica orbului”, întrucât atunci Iisus Hristos i-a dăruit orbului vederea. Așa i-a rămas numele și zilei de 20 mai 1990, dar nu pentru semnificațiile ei religioase, ci pentru că electoratul chemat la urne s-a lăsat orbit de propaganda deșănțată dusă la televiziune și în ziarele aservite Frontului Salvării Naționale.