“Susțin crearea unui muzeu al dictaturii comuniste și legionare în România” – inițiativa euro-deputatului PNL Siegfried Mureșan. O idee neinspirată și iată de ce.

În urma decesului fostului președinte al României, Ion Iliescu, europarlamentarul a postat următoarea expunere de motive pe pagina sa de Facebook:

“Ion Iliescu a fost un fruntaș comunist. Nu s-a distanțat niciodată de acel regim, nici de ororile sale.

În anii în care a fost președinte, a ținut România pe loc. În timp ce alte țări din Europa Centrală și de Est făceau pași spre integrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană, noi am rămas în urmă. Am aderat la NATO și Uniunea Europeană în ciuda lui Ion Iliescu, nu datorită lui Ion Iliescu.

Din toate aceste motive, cred că astăzi este un moment bun pentru a iniția crearea unui muzeu al dictaturii comuniste și legionare în România. Oamenii trebuie să știe adevărul despre istoria noastră.”

La prima vedere o idee salutară, care însă prezintă câteva deficiențe de formă și de fond.

În primul rând, strict vorbind, nu a existat o “dictatură legionară”, pentru că Mișcarea legionară nu a fost singură la putere, ci împreună cu Ion Antonescu, care era auto-proclamatul “Conducător” al statului național-legionar în perioada 14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941, după care a urmat rebeliunea legionară, reprimată de Antonescu care ulterior a interzis Mișcarea legionară.

Dorește euro-deputatul Mureșan înființarea unui muzeu numai pentru această perioadă de 138 de zile? Sau ar dori în general un muzeu care să acopere toată perioada existenței Mișcării legionare, care începe la înființarea sa în 1927? Și atunci ce se întâmplă cu perioada dictaturii antonesciene de după rebeliunea legionară până la răsturnarea de la putere a lui Antonescu pe 23 august 1944? Sau cumva regimul dictatorial Antonescu nu e la fel de important ca Mișcarea legionară și regimul dictaturii comuniste?

Mă întreb și îl întreb de asemenea pe euro-deputatul Mureșan dacă cumva este la curent cu proiectul Muzeului Holocaustului din România, care bate pasul pe loc din cauza neaprobării din varii motive a sediului din București de către fostul primar Nicușor Dan, unul și același cu cel care în calitate de președinte al României tergiversează promulgarea legii de combatere a extremismului, motivând că nu este suficient de clară când vine vorba de definirea … legionarismului (bată-l vina!).

De asemenea, nu pot să cred că euro-deputatul Mureșan nu cunoaște existența Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, înființat încă din 1993 la Sighet de Romulus Rusan, a Muzeului Amintirilor din Comunism de la Brașov sau a Muzeului Consumatorului Comunist de la Timișoara.

Dar mai există o obiecție de fond și una majoră. Euro-deputatul Mureșan nu explică de ce muzeul are trebui să alăture comunismul cu fascismul (fie și în forma sa specific românească, legionarismul). Pot înțelege că moartea lui Ion Iliescu este un bun prilej și aș putea deduce că recentele evoluții politice din România în care s-a manifestat un reviriment legionar, cu extrema dreaptă ajunsă la porțile puterii constituie un alt prilej, dar de ce trebuie combinate comunismul și legionarismul (sau fascismul) într-unul și același muzeu?

Obiecția care se ridică este aceea că cele două totalitarisme ale secolului XX, deși au puncte comune, au o istorie diferită. Iar amalgamarea lor invită tentația comparației, dacă nu și a competiției: care a fost mai rău comunismul sau fascismul.

Adeseori menționarea Holocaustului și a victimelor sale ridică obiecții din partea a acelora care vor neapărat menționarea victimelor comunismului. Ba chiar uneori comparația generează acuzația antisemită că „evreii au adus comunismul”.

În anul 2015, istoricul Adrian Cioflâncă descria astfel această situație într-un interviu la RFI România:

„A condiționa memoria Holocaustului de memoria comunismului este ca și cum am intra în logica întoarsă pe dos a competiției totalitare dintre fascism și comunism. Am observat patru tipuri de raționamente:

1) Excluzionismul: memoria comunismului o exclude pe cea a Holocaustului. Excluzionismul introduce insidios sugestia că evreii au adus comunismul și că Holocaustul a fost cumva justificat, iar memoria Holocaustului e o formă de gratificare a comunismului. E categoria cea mai radicală în care găsim neo-legionari, antisemiți, anticomuniști nedemocratici etc.

2) Falsul comparatism, al celor care ne îndeamnă să comparăm Holocaustul și comunismul doar pentru a vedea asemănările sau pentru a atrage asupra comunismului tipul de atenție de care are parte Holocaustul. Falsul comparatism anulează diferențele și presupune că crima s-a produs în același fel într-o parte și în alta, or există și diferențe esențiale care trebuie recunoscute în orice demers de cunoaștere.

3) Universalismul suferinței. Pledat de cei care, atunci când aduci vorba de suferințele din timpul Holocaustului, îți invocă toate suferințele din lume și din toate timpurile. Efectul este că specificitatea Holocaustului își pierde semnificația și că agenții memoriei Holocaustului sunt făcuți datori să slujească pe altarul tuturor memoriilor.

4) Memoria simetrică. Este rezultatul unui tip de tranzacție, dacă nu chiar de șantaj: memoria comunismului îi spune memoriei Holocaustului că te las să te manifești dacă mergem braț la braț. Or este vorba de memorii parțial diferite, cu referențiale și resurse sociale uneori diferite. Memoria suferințelor din timpul comunismului trebuie să trăiască prin forțe proprii și să iasă din logica tranzacțională, care jignește memoria celor care au suferit în Holocaust.”

Trebuie să precizez că Adrian Cioflâncă, actualmente director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România și membru al colegiului Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), a fost membru al Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România (Elie Wiesel), precum și al Comisiei Prezidențiale de Studiere a Dictaturii Comuniste din România (Vladimir Tismăneanu), deci are o poziție ideală pentru a comenta aceste subiecte.

Și pentru că am menționate cele două comisii, reamintesc că ambele au publicat câte un raport care pot fi consultate aici: Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului și Raportul Comisiei de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.

Euro-deputatul Mureșan are dreptate: oamenii trebuie să știe adevărul despre istorie, mai ales cea recentă, iar pentru asta nu e nevoie neapărat de un muzeu. Documentele există, nu numai aceste două rapoarte, ci și cărți ale unor istorici cu reputație din România și din străinătate. Iar amestecarea borcanelor nu poate fi decât în detrimentul aflării adevărului istoric.