EXCLUSIV Banalitatea răului în politică: Ion Iliescu

Politica românească de astăzi are un început care poartă un nume şi un prenume. Răul fondator se numeşte: Ion Iliescu.

Ion Iliescu a fost șef al statului de patru ori (22 decembrie 1989-20 mai 1990; 1990-1992; 1992-1996 și 2000-2004) și senator între 1996-2000 și 2004-2008. El a dat direcția politicilor României pentru mai bine de trei decenii: nativ comunistă în fond, vizibil pro-occidentală la suprafață, cu resurse precare de a respecta regulile dialogului în contradictoriu, ale valorilor opoziției și ale normalității libertăților cetățenești. A dovedit un atașament puțin obișnuit la oamenii politici din România pentru Moscova. În decembrie 1989, conform unor surse documentare, niciodată confirmate de el însuși, ar fi cerut intrarea trupelor sovietice în România, pentru a-l ajuta, iar în 1991 a semnat, ultimul tratat bilateral de bază cu URSS.

„Cultura confruntării bate cultura construcției”, așa a caracterizat singurul președinte de stânga al României viața politică a țării în cei 35 de ani de la prăbușirea comunismului. Regimul lui politic, autoritar și lipsit de claritatea direcției democratice, a fost străbătut de războaiele mediatice și sociale cu o parte a opiniei publice dar și cu doi adversari de calibru, care l-au umbrit pe Ion Iliescu mereu: Corneliu Coposu, liderul Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat (decedat în 1995) și Regele Mihai.

Ion Iliescu a străbătut aproape un veac de istorie: născut în timpul Regenței Regelui Mihai I (1927-1930), minor la acea vreme, și-a petrecut copilăria pe vremea domniei Regelui Carol al II-lea (1930-1940), adolescența în timpul dictaturii lui Ion Antonescu (1940-1944), tinerețea în vremea lui Stalin și a urmașului său, Nikita Hrusciov, pentru ca maturitatea politică să o cunoască în mijlocul cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. În după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 a devenit șeful noii Românii, autorul conduitei politice și instituționale a țării pentru aproape două decenii.

Ion Iliescu este, alături de cel mai înverșunat adversar politic al său, Regele Mihai, cel mai longeviv lider al țării din istorie.

Ion Iliescu a ucis trecutul României

Instaurarea regimului Frontului Salvării Naţionale la 22 decembrie 1989 a fost o formă de liberalism sovietic, propusă de Mihail Gorbaciov pentru aliaţi mai neputincioşi, precum România sau Bulgaria. Ion Iliescu a acceptat și revenirea la conducerea statului a figurilor politice şi publice care au instaurat comunismul în România, în 1944-1945. Între eceștia, Alexandru Bârlădeanu sau Silviu Brucan.

Deschiderea societăţii româneşti- necesară după crimele din Decembrie 1989- a fost însoţită de recuperarea întregului rău al regimului comunist: securiştii transformaţi în oameni de afaceri, delatorii Securităţii deveniţi membri ai corpului diplomatic sau voci ale societăţii civile, lideri ai PCR  ajunşi activişti ai noilor partide politice, ofiţeri trimişi în apropierea liderilor PNŢ-CD sau vechiului PNL pentru a transmite lui Ion Iliescu, cu o oră mai devreme, intenţiile de viitor.

Revenirea atâtor elemente staliniste, sovietice, la conducerea României în 22 decembrie 1989 a fost încă o execuţie a istoriei acestei ţări. Ion Iliescu s-a pus să candideze la preşedinţia Republicii, de patru ori în 10 ani (1990, 1992, 1996 şi 2000). A instalat ceea ce chiar el a desemnat drept o „democraţie originală”, în fapt o copie mai valoroasă a peisajului politic și civic gândit de Mihail Gorbaciov în URSS, la sfârșitul anilor 1980. În 1990, sub autoritatea decizională a lui Ion Iliescu au avut loc așa-numitele „mineriade”, un fel de represalii publice, cu morți și răniți, împotriva opozanților cu vizibilitate și a demonstranților din Piața Universității. „Minerii” aduși de Ion Iliescu, ca forță de represiune, erau lucrători în minele din Valea Jiului, muncitori din uzinele metalurgice ale Bucureștilor dar și foști securiști deghizați în lideri de opinie împotriva firavelor încercări de revenire la o viață democratică.

La frontierele României, Ion Iliescu a trecut cu tact peste provocările Ungariei, în anii 1990 un copil răsfățat al Occidentului, care insinua proiecte privind o posibilă „reorganizare” în jurul subiectului Transilvaniei. Fosta Iugoslavie, la rândul ei, a început să se destrame tot în timpul mandatelor lui Ion Iliescu, acolo declanșându-se și un sângeros conflict militar. Longeviva guvernare a lui Nicolae Văcăroiu (1992-1996) a fost aceea care a gestionat dispariția federației de la Belgrad, inducerea ideii unei prietenii istorice cu Serbia, sprijinul economic și diplomatic (chiar dacă reținut de la gesturi publice) pentru dictatura lui Slobodan Miloșevici. Pentru a scăpa țara de provocările la adresa securității României, în martie 1990 a apărut Serviciul Român de Informații, urmașul Securității.

Regelui Mihai Ion Iliescu i-a interzis autoritar să revină în ţara de unde fusese alungat în 30 decembrie 1947. Prezenţa Regelui în ţară ar fi scăzut procentajul obţinut în alegeri de Frontul Salvării Naţionale, în mai 1990, ceea ce ar fi condus la negocierea mai atentă şi mai dură a textului Constituţiei şi a structurilor instituţiilor statului. Ion Iliescu a ales, fără să întrebe, Republica drept formă de organizare a statului român, a insistat pentru introducerea sistemului bicameral în parlament și pentru un stat centralizat, după model clasic francez. Astăzi, Constituţia adoptată în 1991, funcţionează după gândirea şi voinţa lui Ion Iliescu.

Copil al unei ideologii criminale, crescut în spiritul unei doctrine care înlocuieşte dezbaterea şi competiţia, Ion Iliescu a anulat tradiţia politică istorică românească şi a instaurat în România un regim conturat la Moscova de ideologii lui Mihai Gorbaciov pe care, apoi, l-a sistematizat pe baza ierarhiei de clan mafiotic de interese. „Capitalism de cumetrie” a botezat Ion Iliescu regimul politic al României de la începutul anilor 2000, când își îndeplinea ultimul mandat de președinte. Pentru a stopa acest curs, Ion Iliescu nu a făcut, instituțional, mare lucru. A preferat să lucreze pentru rămânerea în manualele de istorie: a deschis drumul negocierilor cu Uniunea Europeană, a fost președinte la momentul intrării în NATO (2004) și a reglementat statutul de fost șef al statului pentru Regele Mihai.

Ion Iliescu a ucis prezentul României

Mare parte a problemelor sistemice ale ţării de azi provin din traumele parcurse în decembrie 1989 și în prima jumătate a anilor 1990.

Corupţia, nepotismul, lipsa transparenţei decizionale, devalizarea de conţinut a instituţiilor, dispreţul faţă de electorat şi lege sunt efectele a ceea ce Ion Iliescu a ucis în miezul zilei de 22 Decembrie 1989.

Accederea României în NATO este urmare a acţiunilor preşedintelui Emil Constantinescu, în 1999-2000, de alăturare necondiţionată cu Aliații, împotriva regimului lui Slobodan Milosevici. În 22 Decembrie 1989, Ion Iliescu a sunat pe firul roşu pe ambasadorul URSS, Evgheni Tiajelnikov, pentru ca acesta să transmită la Moscova „cine suntem şi ce vrem”. În 2000, când a revenit pentru a patra oară la Cotroceni, Ion Iliescu nu mai putea suna în URSS: pur şi simplu, imperiul sovietic dispăruse.

Întreaga arhitectură instituțională a României de astăzi, completată cu moravurile clasei politice și cu metehnele opiniei publice, îl reprezintă pe Ion Iliescu, un Părinte Fondator al țării de după 1989. Lipsa clarității morale și încrederea relativă în reguli și legi au fost impuse în conduita decizională a României de câteva decenii iar răspunsul societății a fost pe măsură. Chiar într-o impetuoasă dezvoltare materială și financiară, cu o securitate fără precedent în istoria ei la frontiere, țării îi lipsesc modelele și valorile.

Ion Iliescu a ucis viitorul României?

Cât de mare este răul făcut României de Ion Iliescu? Cum îl mai putem judeca?

Acest lucru depinde exclusiv de tot ce a mai rămas cu speranţă şi cu încredere în societate. După cinci decenii de dictaturi (1938-1989) şi alte peste trei decenii de dezmăţ între corupţie şi incapacitate decizională incalificabilă, România trebuie să găsească resursele de a anula moştenirea lui Ion Iliescu, de a judeca crimele şi de a rescrie un parcurs al acestei ţări. Orice apel la memoria lui Ion Iliescu şi a operei sale politice, indiferent din ce parte ar veni, va fi un accept al crimei din 22 Decembrie 1989 şi a ceea ce a urmat.

„Soarele răsare, Iliescu-apare”, aşa a strigat o mulţime electrizată, în primăvara anului 1990, pe stadionul din Drobeta Turnu Severin. Atunci a început România pe care am trăit-o şi o trăim.

La răscrucea drumurilor României, azi, este momentul să aruncăm gunoiul istoriei lăsat de Ion Iliescu şi să clădim viitorul pe care ni-l dorim. Avem o altă soluţie?

• Florin Anghel este profesor universitar la Facultatea de Istorie și Științe Politice (Universitatea ”Ovidius”, Constanța), specializat în istoria Europei Centrale și istoria relațiilor internaționale în secolele XX-XXI. Și-a susținut doctoratul în anul 2002, în relațiile româno-polone. A luat Premierul Academiei în anul 2005, cu volumul Construirea sistemului „cordon sanitaire”. Relații româno-polone, 1919-1926 (2003).