OPINIE Tăcerea care ucide femei

În România, femeile mor nu doar din cauza bărbaților care le bat, ci și din cauza instituțiilor care nu le ascultă. Din cauza sistemului care le întreabă „Dar sigur vrei să depui plângere?”, din cauza polițiștilor care le sfătuiesc „Mai împăcați-vă”, din cauza judecătorilor care consideră că „N-a fost chiar tentativă de omor”.

În fiecare an, zeci de femei sunt ucise de parteneri, foști iubiți, soți, tați. În spatele fiecărei crime există o poveste care seamănă dureros de mult: O femeie care a cerut ajutor, o autoritate care a amânat, un ordin de protecție care a devenit doar o foaie într-un dosar prăfuit.

Adevărul crud e că violența domestică nu începe cu loviturile, ci cu tăcerile. Cu normalizarea controlului, cu frica de rușine, cu lipsa de reacție a celor din jur. Și apoi, când ea strigă după ajutor, e lăsată să se descurce singură într-un labirint birocratic unde fiecare ușă se închide: poliția, DGASPC, procurorul, primăria.

Instituțiile vorbesc despre „prevenție”, dar nu știu să privească în ochi o victimă. Vorbesc despre „campanii”, dar nu au adăposturi. Vorbesc despre „strategii”, dar nu au oameni formați să înțeleagă trauma.

În unele localități, femeile care fug de acasă nu au unde merge. Adăposturile sunt puține, finanțările întârzie, iar consilierea psihologică devine un lux. Iar atunci când statul nu intervine, societatea învață să considere abuzul „o treabă de familie”.

Femeile rămân nu pentru că nu știu să plece, ci pentru că nu au unde. Pentru că sunt judecate, rușinate, blamate. Pentru că sistemul care ar trebui să le protejeze le spune, într-un fel sau altul, că vina le aparține.

Și atunci când în sfârșit pleacă, când adună tot curajul din lume să spună „ajunge”, instituțiile nu sunt acolo. Vin prea târziu. Sau nu vin deloc.

S-au împlinit 100 de zile de la moartea Andei Gyurcă. După ce am urmărit documentarul publicat de Recorder despre uciderea fetei, în Miheșu de Câmpie liniștea pareă că are un sunet ciudat de gol. Pe strada principală, casele par aceleași, dar ceva s-a frânt pentru totdeauna în iulie 2025. Pe atunci, Anda Gyurcă, o tânără de doar 23 de ani, a fost găsită moartă în propria casă, cu urme de violență greu de descris, iar locuința i-a fost incendiată pentru a se ascunde urmele.

Dar dincolo de anchete, titluri și dosare, Anda era o fată obișnuită. Însă frica o însoțea de mult timp. În februarie 2024, fusese bătută crunt de fostul ei iubit, Emil Gânj, conform celor de la Recorder. Poliția a venit, s-a emis un ordin de protecție, dar, ca în atâtea alte cazuri, hârtia nu a oprit pumnii. Nici amenințările. Nici teroarea.

Anda ceruse ajutorul de mai multe ori. În martie 2025, fusese chiar răpită. Autoritățile știau, dar răspunsurile veneau mereu prea târziu. „A venit echipa mobilă după trei luni, să o întrebe ce face”, avea să spună mama ei, printre lacrimi, potrivit documentarului Recorder. În acel moment, sistemul deja o uitase.

În dimineața de 8 iulie, flăcările au cuprins casa. Vecinii au crezut că e un accident. Dar când pompierii au spart ușa, au găsit-o pe Anda. Nu mai respira. A fost nevoie de câteva ore ca oamenii să înțeleagă că nu era un incendiu, ci o crimă.

În Miheșu de Câmpie, ca în multe alte sate din România, violența e privită ca o rușine, nu a agresorului, ci a victimei. Anda a devenit, fără să vrea, simbolul acestui adevăr dureros.

Astăzi, principalul suspect, Emil Gânj, este încă în libertate. Presa scrie că ar fi protejat, că se ascunde în sate din jur, că oamenii îl „țin” din compasiune sau frică. Dar în centrul acestei povești nu ar trebui să mai fie el. Ci ea. Anda.

O fată care a cerut ajutor și nu l-a primit. O fată care a fost ucisă, deși existau legi care ar fi trebuit s-o apere. O fată care a fost uitată de instituții și, poate, de noi toți.

Scriu aceste rânduri nu ca să acuz, ci ca să nu uităm. Pentru că, dincolo de toate, Anda nu mai e. Dar povestea ei trebuie spusă, din nou și din nou, până când alte fete nu vor mai fi doar nume într-un dosar.

Până când o echipă mobilă nu va mai veni „după trei luni”.
Până când frica nu va mai fi o adresă.
Până când nicio altă Anda nu va mai fi ucisă pentru că a iubit greșit.

Așa cum se arată în documentar, după prima agresiune gravă, în februarie 2024, poliția a emis un ordin de protecție provizoriu. Anda fusese bătută atât de rău încât medicii au vorbit despre „traumatisme faciale severe”. În teorie, legea îi garanta siguranța. În practică, agresorul era încă acolo, la câteva străzi distanță, liber să o urmărească, să o intimideze, să-i sune mama și să-i bată în geam noaptea.

Poliția Mureș a comunicat, ulterior, că „a respectat procedurile”. Cuvinte seci, rostite dintr-un birou rece, în timp ce o tânără se ascundea de frică. Nu s-a făcut o evaluare de risc, nu s-a notificat la timp Direcția de Asistență Socială (DGASPC), nu s-a emis un plan real de protecție.

În martie 2025, Anda a fost răpită de același bărbat. Tatăl ei a sunat disperat la 112, dar cazul a fost clasificat inițial ca „neînțelegere personală”. Tânăra a fost găsită câteva ore mai târziu, tremurând, refuzând inițial să mai depună plângere de teamă. Ordinul de protecție a fost prelungit, dar totul a rămas pe hârtie.

Echipa mobilă pentru violență domestică, un mecanism creat tocmai pentru astfel de situații, a ajuns la Anda abia în iunie 2025, la aproape un an și jumătate după primul atac. Au întrebat-o „cum se mai simte” și dacă mai are nevoie de ajutor, potrivit Recorder. Era prea târziu.

Între timp, agresorul continua să o hărțuiască. Oamenii din sat îl vedeau zilnic, dar nimeni nu-l atingea. Polițiștii locali spuneau că „nu au competență”, cei de la județ „nu aveau oameni”, iar procurorii „așteptau probe”. Toți au avut o explicație, dar nimeni nu a avut curajul să intervină.

Când casa a ars, în iulie 2025, toate aceste instituții s-au grăbit să transmită comunicate. Poliția vorbea despre „măsuri de amploare”, DGASPC despre „empatie”, Ministerul Familiei despre „o anchetă internă”. În realitate, ancheta adevărată e despre cum s-a pierdut o viață între dosare.

S-a aflat apoi că arma crimei a fost descoperită de bunica Andei, nu de anchetatori. Că agresorul e încă liber, deși au trecut luni. Și că, într-un stat care are legi, strategii și fonduri pentru protecția victimelor, o tânără de 23 de ani a murit pentru că sistemul nu a reușit să o asculte.

Este revoltător să descoperi că nu doar un bărbat a omorât-o pe Anda. Ci un întreg lanț al nepăsării.

Un polițist care nu a verificat.
Un procuror care a clasat.
O instituție care nu a trimis echipa la timp.
Un sat care a tăcut.

Toți au fost verigi ale aceleiași crime.

Astăzi, după moartea ei, autoritățile promit „reforme”. Se vorbește despre instruirea personalului, despre crearea unor adăposturi, despre digitalizarea ordinelor de protecție. Dar Anda nu mai e aici să vadă nimic din toate acestea.

Poate că, într-o zi, numele ei va deveni un simbol al schimbării. Dar până atunci, în Miheșu de Câmpie, la fiecare casă se mai simte mirosul de fum și tăcerea aceea care spune mai mult decât orice raport oficial: am știut, și totuși n-am făcut nimic.

De aceea, moartea unei femei ca Anda Gyurcă nu e o excepție. E o consecință.
Consecința unui stat care nu știe să protejeze.
A unei societăți care a învățat să tacă.
A unui sistem care confundă empatia cu compasiunea de după tragedie.

Poate că, într-o zi, nu vom mai scrie despre femei ucise, ci despre femei ascultate. Despre polițiști care intervin la timp, despre asistenți sociali care bat la uși, despre o cultură care nu mai rupe femeile în două, între frică și vinovăție.

Până atunci, însă, fiecare tăcere e o condamnare.
Și fiecare crimă e o oglindă.

În fiecare oraș, în fiecare sat, există o ușă în spatele căreia o femeie tace. Tace nu pentru că vrea, ci pentru că a învățat că nimeni nu o ascultă.

Acolo, în spatele zidurilor care ar trebui să fie un cămin, nu o dată iubirea se transformă în frică, iar protecția în control. Și de fiecare dată când statul întârzie, când o autoritate ezită, când o plângere e ignorată, frica prinde rădăcini mai adânci.

Violența împotriva femeilor nu e o știre, e o boală a unei societăți care n-a învățat încă să creadă victimele. E o moștenire transmisă din generație în generație, acoperită de rușine, scuza „așa e el”, și tăcerea celor care știu, dar nu spun.

Iar instituțiile, care ar trebui să fie scutul lor, devin adesea o altă formă de abuz: una birocratică, rece, plină de formulare și absențe.
Nicio strategie, nicio lege și niciun comunicat nu pot înlocui ceea ce lipsește cel mai mult, umanitatea.
Acea privire care spune: te cred, te ascult, te protejez.

Până când acel reflex nu va fi firesc, vom continua să numărăm femei pierdute și să ne întrebăm „cum s-a putut întâmpla din nou?”.

Dar răspunsul îl știm deja:
Pentru că n-am fost acolo.
Pentru că am tăcut.
Pentru că am crezut că nu e treaba noastră.

Poate că schimbarea va începe în ziua în care o femeie va fi crezută.
În ziua în care instituțiile nu vor mai răspunde cu tabele, ci cu acțiune.
Și în ziua în care societatea nu va mai privi frica unei femei ca pe un secret rușinos, ci ca pe o rană comună, care ne privește pe toți.

Până atunci, rămâne o datorie:
să vorbim pentru cele care n-au mai putut.
Și să nu mai lăsăm nicio tăcere să ucidă.

Citește și:

• INTERVIU VIDEO Fosta judecătoare Corina Voicu: Foarte multe femicide sunt previzibile și prevenibile / Avem o problemă de recunoaștere a istoricului de violență, pentru că ne uităm doar dacă am avut dosare penale în fișet / În România, nu putem ajunge aproape niciodată la detenție pe viață
• Cătălin Predoiu: Doar 40% din ordinele de protecție eliberate de Poliție în cazuri iminente de pericol sunt confirmate ulterior de instanță / Peste 27.000 de cazuri de violență domestică în primele luni ale anului