De ce tace Europa când toată Justiția română țipă? De ce?

Premierul Ilie Bolojan a oferit joi seara câteva explicații privind „războiul” său cu Justiția, purtat pe seama reducerii pensiilor speciale și a majorării vârstei de pensionare. Am aflat astfel că „lipsa de dialog” clamată de Consiliul Superior al Magistraturii nu a fost tocmai o lipsă de dialog. Ci o încercare de dialog curmată de însuși CSM.

Premierul a transmis încă din 29 iulie un tabel cu modificările care urmează să fie aduse legislației privind statutul magistraților, ca parte a dialogului instituțional și semn al colaboraării loiale între puterile statului. Varianta de la acea vreme era oricum mult îndulcită față de propunerile inițiale.

CSM a ripostat la fel de loial, dar țâfnos, printr-un comunicat: „Această modalitate de «consultare» este în afara oricărui cadru legal de legiferare în domeniul justiției, prim-ministrul neavând competența de a iniția un astfel de demers”. În esență, Consiliul cerea să vadă proiectul de lege ca atare, nu un tabel cu ceea ce acesta urma să conțină. Pun rămășag că dacă primea proiectul de lege, CSM ar fi spus că de ce a primit proiectul de lege, înseamnă că decizia era deja luată, deci iar lipsă de dialog. În fine…

De atunci și până acum, CSM și Înalta Curte de Casație și Justiție, cu un dramatism aproape ritualic, denunță un „atac la independența Justiției” lansat de celelalte puteri ale statului și condus de premierul Ilie Bolojan.

Dar este această încercare de reformă chiar un atac la independența Justiției? Depinde pe cine întrebi. Forurile supreme ale Justiției zic că da, guvernul zice că nu – avem așadar un caz de dubiu. Și totuși, Justiția română a mai trecut prin momente grele, când, la fel, diverse acțiuni ale puterii politice treceau pentru unii ca atac la Justiție, iar pentru ceilalți ca un act de dreptate. Și de fiecare dată când eram în astfel de cazuri de dubiu, am apelat la parteneri externi, foarte de sensibili la starea Justiției.

Dacă e să evocăm numai episoade precum suspendarea lui Băsescu în 2012, „Marțea Neagră” din 2013 sau „Ordonanța 13” din 2017, ne putem aminti cele mai diverse forme în care aceste instituții au reacționat: scrisori, comunicate, deplasări precipitate la București, recomandări, evaluări în regim de urgență.

În privința legii promovate de Ilie Bolojan, singurul demers palpabil pentru a sesiza aceste instanțe internaționale este o scrisoare din 11 iulie (cu două săptămâni înainte ca tabelul lui Bolojan să ajungă la CSM), trimisă de CSM către doi directori din Comisia Europeană, responsabili pe domeniul Justiției, când măsurile ce urmau să fie luate pluteau în aer la nivel de zvon. Evident, în scrisoare era subliniată apăsat teza de „atac la independența Justiției”. Nu avem însă informații dacă scrisoarea a și primit răspuns.

În mod curios, este pentru prima oară când un presupus „atac la independența Justiției” nu a produs nicio vibrație la Bruxelles, la Strasbourg sau la Veneția. Comisia Europeană, Consiliul Europei, Comisia de la Veneția – toate aceste instituții tac. Iar tăcerea lor, în loc să fie o dovadă de indiferență, pare mai degrabă un verdict.

Pentru prima dată după multă vreme, instituțiile europene nu se mai lasă lesne angrenate în disputele interne ale magistraturii române. Iar motivul e simplu: tema nu ține de independența Justiției, ci de un privilegiu de tip corporatist. Nu despre dreptul judecătorului de a pronunța hotărâri fără presiuni vorbim, ci despre dreptul de a se retrage din sistem la 50 de ani cu o pensie de 25.000 de lei. E o diferență uriașă – și, în mod evident, instituțiile europene înțeleg prea bine cele două aspecte ca să le confunde.

Independența Justiției este un concept care protejează funcția, nu avantajele personale ale celor care o ocupă. Ea se referă la presiuni politice, la ingerințe în numiri, la tentative de control asupra deciziilor. În niciun tratat european nu scrie că independența justiției presupune imunitate față de orice reforme administrative sau fiscale.

Ceea ce se întâmplă acum în România nu e o confruntare între puteri, ci între realitate și un sistem de privilegii. CSM și Înalta Curte încearcă să îmbrace o revendicare salarială într-un discurs de principii. Dar când spui că „independența Justiției” e amenințată de o lege care îți amână ieșirea la pensie cu câțiva ani și îți așează pensia în linie cu cele din Europa, mesajul nu e unul instituțional – e unul pur sindical.

Mai mult, reacțiile vehemente ale acestor foruri ale Justiției arată cât de mult s-a pervertit ideea de responsabilitate publică în interiorul corpului magistraților. Tăcerea organismelor europene e, așadar, o formă de claritate. Ele nu reacționează pentru că nu e nimic de apărat.

Nu Comisia de la Veneția trebuie să salveze un sistem de pensii, ci România însăși trebuie să salveze sensul sintagmei „independența Justiției”. Dacă acest concept ajunge să fie folosit ca paravan pentru privilegii, atunci el își pierde întreaga legitimitate morală.

Da, nivelul de salarizare al magistraților este o componentă a independenței Justiției. CSM citează corect din documentele internaționale – dar asta e valabil doar atunci când magistrații sunt ținuți, deliberat și în mod evident, în mizerie materială, astfel încât să fie permeabili la corupție.

Nu e cazul în România: aici magistrații au totuși salarii mai mult decât decente și vor avea pensii rezonabile chiar și conform proiectului de lege al lui Bolojan. Dar putem spune cu mâna pe inimă că sunt, chiar și în aceste condiții, impermeabili la corupție?

Între timp, ajunsă șefă la Înalta Curte, pare că Lia Savonea a pornit un nou furnal, menit să dea jos zgura penală de pe diverși infractori cu potențial financiar semnificativ, pentru ca la final să rămână din ei doar aurul pur. Ultimul fericit beneficiar este Remus Truică, căruia i s-a admis revizuirea dosarului în care a fost condamnat. Dar acesta nu e nici primul, nici cel din urmă beneficiar, după cum vom vedea negreșit pe viitor – indiferent cât de mare va fi pensia doamnei Savonea.