Momentul în care Dubai aproape că a devenit parte din India – de la un mic avanpost al Imperiului Indian la strălucitorul centru al Orientului Mijlociu

În iarna anului 1956, corespondentul The Times, David Holden, a sosit pe insula Bahrain, pe atunci încă un protectorat britanic.

După o scurtă carieră ca profesor de geografie, Holden a privit cu entuziasm această misiune în Arabia, însă nu se aștepta să participe la o recepție în grădină organizată în onoarea numirii reginei Victoria ca împărăteasă a Indiei.

Oriunde mergea în Golf — Dubai, Abu Dhabi sau Oman — găsea urmele evidente ale Indiei britanice.

„Rajul își păstrează aici o prezență ușor fantomatică”, scria Holden, „o situație plină de anomalii și anacronisme… Servitorii sunt purtători, spălătorii sunt dhobi, iar paznicii sunt chowkidar, iar duminica, oaspeții sunt întâmpinați cu vechiul și agreabilul ritual anglo-indian al unui prânz montan de curry.”

Sultanul Omanului, educat în Rajasthan, vorbea mai bine urdu decât arabă, iar soldații din statul vecin Qu’aiti, astăzi în estul Yemenului, defilau în uniforme vechi ale armatei Hyderabadului.

După cum afirma guvernatorul Adenului: „Aveai impresia copleșitoare că toate ceasurile s-au oprit cu șaptezeci de ani în urmă; că Rajul era la apogeu, Victoria pe tron, Gilbert și Sullivan încă o senzație revoluționară, iar Kipling un critic periculos; atât de puternică era legătura de la Delhi, prin Hyderabad, până pe țărmul Arabiei de Sud.”

Deși în mare parte uitat astăzi, în prima jumătate a secolului XX, aproape o treime din Peninsula Arabică era administrată ca parte a Imperiului Indian Britanic.

De la Aden la Kuweit, un arc de protectoare arabe era guvernat de la Delhi, supravegheat de Indian Political Service, păzit de trupe indiene și subordonat viceregelui Indiei.

Conform Interpretation Act din 1889, aceste protectoare erau considerate, din punct de vedere legal, parte a Indiei.

Lista oficială a statelor princiare semi-independente din India începea alfabetic cu Abu Dhabi, iar viceregele Lord Curzon sugera chiar ca Omanul să fie tratat „ca un stat nativ al Imperiului Indian, la fel ca Las Bela sau Kelat [în actualul Balochistan]”.

Până și în Aden, în Yemenul de azi, se eliberau pașapoarte indiene, orașul fiind administrat ca parte a provinciei Bombay. Când Mahatma Gandhi a vizitat Adenul în 1931, a întâlnit mulți tineri arabi care se identificau ca naționaliști indieni.

Cu toate acestea, puțini britanici sau indieni erau conștienți de această extensie arabă a Rajului britanic.

Hărțile care ilustraseră întreaga întindere a Imperiului Indian erau publicate strict confidențial, iar teritoriile arabe erau omise din documentele publice, pentru a evita tensiunile cu otomanii sau, mai târziu, cu saudiții.

După cum glumea un conferențiar al Royal Asiatic Society: „Așa cum un șeic gelos își ascunde soția favorită, tot așa autoritățile britanice învăluie în mister gros evenimentele din statele arabe, încât până și cei mai rău intenționați propagandiști ar fi iertați dacă ar bănui că se întâmplă ceva cumplit acolo.”

Dar, în anii 1920, lucrurile începeau să se schimbe. Naționaliștii indieni nu mai priveau India ca pe o construcție imperială, ci ca pe un spațiu cultural ancorat în geografia Mahabharatei. Londra a văzut ocazia de a redesena granițele. La 1 aprilie 1937, a fost realizată prima dintre mai multe divizări imperiale: Adenul a fost separat de India.

Un mesaj transmis din partea regelui George al VI-lea a fost citit cu solemnitate: „Aden a fost parte integrantă a administrației britanice indiene aproape un secol. Această asociere politică cu imperiul meu indian va fi acum ruptă, iar Aden va intra în imperiul colonial britanic.”

Totuși, statele Golfului au rămas sub administrația Guvernului Indiei încă un deceniu.

Oficialii britanici au discutat pe scurt dacă India sau Pakistan ar trebui „să preia administrarea Golfului Persic” după independență, dar un membru al legației britanice din Teheran a remarcat surprins „unanimitatea aparentă a oficialilor din Delhi… că Golful Persic nu mai prezintă interes pentru Guvernul Indiei”.

După cum spunea rezidentul britanic William Hay, „ar fi fost complet nepotrivit să predăm responsabilitatea gestionării arabilor din Golf indienilor sau pakistanezilor”.

Astfel, statele Golfului, de la Dubai la Kuweit, au fost definitiv separate de India la 1 aprilie 1947, cu câteva luni înainte ca Rajul să fie divizat în India și Pakistan și să primească independența.

Ulterior, când oficialii indieni și pakistanezi au început integrarea sutelor de state princiare în noile națiuni, statele arabe ale Golfului nu mai figurau în evidențe.

Puțini au remarcat importanța acestei decizii administrative, iar 75 de ani mai târziu, consecințele ei nu sunt pe deplin conștientizate nici în India, nici în Golf.

Dacă nu s-ar fi produs această separare birocratică discretă, este foarte posibil ca statele din Rezidența Golfului Persic să fi devenit parte din India sau Pakistan după independență, la fel ca Jaipur, Hyderabad sau Bahawalpur.

Când premierul britanic Clement Attlee a propus retragerea simultană din teritoriile arabe și din India, a fost imediat respins. Astfel, Marea Britanie și-a menținut prezența în Golf încă 24 de ani, administrând un „Raj arab” direct din Whitehall, nu de la Delhi.

După cum scria cercetătorul Paul Rich, aceasta a fost „ultima redută a Imperiului Indian, așa cum Goa a fost ultimul bastion al Indiei portugheze, sau Pondicherry pentru India franceză.”

Moneda oficială a rămas rupia indiană; transportul se făcea cu liniile maritime British India Line, iar cele 30 de state princiare arabe erau administrate tot de „rezidenți britanici” cu cariere în Indian Political Service.

Britanicii s-au retras definitiv din Golf abia în 1971, odată cu abandonarea angajamentelor coloniale de dincolo de Canalul Suez.

După cum nota David Holden în iulie: „Pentru prima dată de la apogeul Companiei Indiilor de Est, toate teritoriile din jurul Golfului sunt libere să-și croiască propriul destin, fără amenințarea intervenției britanice sau confortul protecției britanice. Această ultimă rămășiță a Rajului britanic – căci asta era, în esență – a devenit de câțiva ani un anacronism evident, deși în unele privințe fermecător… Dar timpul său a apus.”

Dintre toate narațiunile naționale care au apărut după prăbușirea imperiului, statele din Golf au fost cele mai eficiente în a-și șterge legăturile cu India britanică.

De la Bahrain la Dubai, legătura cu Marea Britanie este recunoscută, dar administrarea de la Delhi a fost uitată. Mitul suveranității străvechi este esențial pentru supraviețuirea monarhiilor. Totuși, amintirile private persistă, mai ales despre răsturnarea spectaculoasă a claselor sociale în Golf.

În 2009, Paul Rich a consemnat povestea unui bătrân din Qatar, care „se înfuria povestind cum, copil fiind, a fost bătut după ce a furat o portocală – un fruct pe care nu-l mai văzuse până atunci – de la un angajat indian al agentului britanic”.

„Indienii erau o castă privilegiată în tinerețea mea”, spunea acesta, „și mă bucură nespus că rolurile s-au inversat și acum ei vin în Golf ca servitori.”

Astăzi, Dubai, cândva un mic avanpost al Imperiului Indian, a devenit strălucitorul centru al noului Orient Mijlociu.

Puțini dintre milioanele de indieni sau pakistanezi care trăiesc acolo știu că, la un moment dat, ar fi putut moșteni Golful bogat în petrol, așa cum s-a întâmplat cu Jaipur, Hyderabad sau Bahawalpur.

O decizie birocratică discretă, luată în amurgul imperiului, a rupt această legătură. Astăzi, mai persistă doar ecourile.