Ion Gavrilă Ogoranu a fost devotat Mișcării Legionare timp de 70 de ani până la moartea sa – interviu cu istoricul Dorin Dobrincu

Figura rezistentului anti-comunist legionar Ion Gavrilă Ogoranu a fost evocată recent în public, cu prilejul sesizării Curții Constituționale de către președintele Nicușor Dan în legătură cu propunere legislativă de combatere a extremismului. Șeful statului s-a referit la fundația care-i poartă numele, cerând clarificarea textului în legătură cu legionarismul, pentru a-l distinge de rezistența anti-comunistă de după 1945. Dar cine a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Profesorul Dorin Dobrincu, specialist în istoria mișcării de rezistență anti-comunistă din România a acordat un interviu pe această temă la G4Media.

 Când a început legătura lui Ion Gavrilă Ogoranu cu Mișcarea Legionară?

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut în 1923, într-o familie modestă din satul Netotu, județul Făgăraș – astăzi Gura Văii, comuna Recea, județul Brașov. În 1934 a devenit elev al Liceului „Radu Negru” din Făgăraș, iar în 1936 a început să aibă legături cu Mișcarea Legionară. Într-o primă fază a făcut parte din „mănunchiul de prieteni”, pentru ca ulterior să intre în Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării, cunoscută pentru structura sa ierarhică și ritualizată.

Activitatea lui Ogoranu s-a desfășurat preponderent în clandestinitate, în contextul interzicerii partidelor politice, democratice sau fasciste, și introducerea regimului de dictatură al regelui Carol al II-lea, în februarie 1938. Ieșirea din subterană s-a produs în septembrie 1940, când legionarii au fost cooptați la putere de generalul Ion Antonescu.

A participat la rebeliunea legionară din ianuarie 1941? Dacă da, a fost trimis în judecată?

În anul școlar 1940-1941, Ogoranu era elev în clasa a VIII-a de liceu (corespunzătoare clasei a XII-a de astăzi) și șef al Frățiilor de Cruce din liceul său, precum și al organizației din întregul județ Făgăraș. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, el a organizat o coloană de tineri legionari care a mărșăluit prin oraș, intonând „Sfântă tinerețe legionară”, imnul Mișcării Legionare.

Ogoranu a primit în 1941 o pedeapsă de 10 ani muncă silnică și degradare civică pentru – potrivit unor surse – participare la rebeliunea legionară.

Victoria lui Antonescu în confruntarea cu Mișcarea Legionară a dus la destructurarea acesteia, cu liderii cei mai importanți fugiți în Germania, cu alți lideri și mulți membri arestați, trimiși în judecată și condamnați. Unii dintre legionarii scăpați au continuat să activeze clandestin. În iunie 1941, înaintea izbucnirii războiului dintre Axă și URSS, mai mulți membri ai Frățiilor de Cruce din Făgăraș, între ei și Ogoranu, au făcut o excursie în munți, unde au ridicat o troiță cu însemne legionare. De asemenea, în august 1941, Ogoranu a participat la o ședință a șefilor de grup FDC din mai multe județe din țară, în Munții Sibiului.

La scurt timp după aceea, toți participanții la excursia din Munții Făgărașului, din iunie, plus alți câțiva, au fost arestați, anchetați de jandarmerie și înaintați Curții Marțiale din Brașov. Toți au fost condamnați. Ogoranu a primit o pedeapsă de 10 ani muncă silnică și degradare civică pentru – potrivit unor surse – participare la rebeliunea legionară.

Ce a făcut în timpul celui de-al doilea război mondial?

Ogoranu a stat aproape trei ani în închisorile de la Aiud, Vaslui și Alba Iulia, după condamnarea sa pentru activitate legionară. În aceste centre de detenție erau mulți legionari, ceea ce favoriza perpetuarea ideilor și practicilor Mișcării Legionare.

A fost eliberat în aprilie 1944, în urma unui decret de grațiere. La scurt timp a fost recrutat în armată și repartizat la un batalion de vânători de munte din Câmpeni, apoi a urmat o școală de subofițeri la Abrud. În paralel și-a dat examenele pentru ultima clasă de liceu.

După 23 august 1944 a promovat examenul de bacalaureat și a fost trimis la o școală de ofițeri în rezervă de la Câmpulung Muscel, unde însă nu a fost încadrat. În aceeași perioadă, s-a înscris la Facultatea de Agronomie de la Cluj, aflată în refugiu la Timișoara, unde avea să-și încheie și stagiul militar cu termen redus, în martie 1945. În același an, Facultatea de Agronomie a revenit la Cluj, unde a ajuns și Ogoranu.

Potrivit unor declarații târzii date în fața Securității, Ogoranu ar fi intrat în Partidul Social-Democrat în 1945, unde a rămas până în 1946. Este posibil ca această afirmație să fi fost o stratagemă menită să le sugereze securiștilor că avusese dubii în tinerețe, că se putea reabilita. Cert este că, odată ajuns la Cluj, Ogoranu a reluat activitatea în Frățiile de Cruce. Din februarie 1947 a preluat conducerea Frățiilor de Cruce din Ardealul de Nord. În această calitate a avut întâlniri atât cu grupuri de fedeciști din regiune, cât și cu superiori din structura legionară.

Când și în ce circumstanțe a început activitatea de rezistență anti-comunistă?

Siguranța a declanșat, la jumătatea lunii mai 1948, o amplă operațiune de arestare a activiștilor legionari din întreaga țară. Prevăzător și abil, Ogoranu a reușit să scape de arestare la Cluj și s-a refugiat, până în decembrie 1948, la ferma de stat din Rupea. Aici a evitat din nou reținerea, după care s-a ascuns la rude și prieteni din zona sa natală.

În primăvara anului 1949, Ogoranu a stabilit legătura cu mai mulți fedeciști din județul Făgăraș. Împreună au organizat întruniri în care comentau evoluțiile politice interne și internaționale. Întrucât se temeau să nu fie prinși, au decis să se retragă în munți, inițial pe durata verii. De altfel, câțiva dintre ei făcuseră același lucru în vara precedentă, fără ca acest lucru să-l știe autoritățile. Activitatea acestor opozanți anticomuniști s-a transformat treptat dintr-o fază de supraviețuire în clandestinitate într-o formă organizată de rezistență armată. Cei care au urcat în munți erau înarmați, dispunând de armament ușor, mai precis pistoale-mitralieră, puști și pistoale de diferite tipuri, muniție și grenade.

Cum activa Ion Gavrilă Ogoranu în timpul rezistenței? Era grupul său asumat legionar?

Partizanii din acest grup au folosit pentru desemnarea propriei lor organizații numele de „Grupul Carpatin Făgărășan” sau „Grupul 73 Carpatin de eliberare națională”. Unele dintre bonurile lăsate în timpul preluării unor produse de la stâne, cabane și ferme erau semnate „Armata Națională” sau „Rezistența Națională Grupul 72”. Autoritățile comuniste, în special Securitatea, se refereau la acest grup ca la „banda Gavrilă”. De altfel, pentru comuniști, toate grupurile de rezistență armată, indiferent de orientarea lor ideologică sau de componența politică, erau „bande”, termenul fiind folosit și în instituțiile implicate în acțiunile de reprimare, dar și în fața populației pentru delegitimarea partizanilor.

Coerența internă a grupului Gavrilă a fost asigurată, fără îndoială, de aderența membrilor la ideologia legionară. Acest lucru reiese cu claritate din sursele disponibile, atât din documentele de arhivă, cât și din mărturiile supraviețuitorilor.

Grupul a cuprins inițial 14 membri: Ion Gavrilă (Ogoranu) zis Moșu, Andrei Hașu zis Baciu (acesta a fost o perioadă, la început, liderul recunoscut al grupului), Laurian Hașu zis Laur sau Leu, Ioan Chiujdea zis Profesorul, Victor Metea, Gheorghe Șovăială, Ion Novac zis Nelu, Gheorghe Hașu zis Rucăreanu, Gelu Novac, Remus Sofonea zis Brâncoveanu, Ion Ilioiu, Ioan Pop zis Jean sau Fileru, Toma Pirău zis Porâmbu și Silviu Socol. Aproape toți erau legionari. Cei mai mulți fuseseră elevi ai Liceului „Radu Negru” din Făgăraș, câțiva dintre ei deveniseră studenți la diferite facultăți, alții erau tehnicieni sau elevi la școli tehnice, precum și un pădurar, un țăran și un militar în termen devenit dezertor. Unul singur – Ioan Pop zis Jean – fusese membru al Partidului Național Țărănesc. Faptul că se cunoșteau bine, că aveau încredere unii în alții, că aveau un istoric comun, că trecuseră prin experiențe asemănătoare i-a ajutat să reziste o lungă perioadă, în condiții extrem de dificile. Scopul lor era să evite capturarea, să încerce să reziste până la o eventuală schimbare de regim.

Coerența internă a grupului Gavrilă a fost asigurată, fără îndoială, de aderența membrilor la ideologia legionară. Acest lucru reiese cu claritate din sursele disponibile, atât din documentele de arhivă, cât și din mărturiile supraviețuitorilor. Precizez că Ion Gavrilă Ogoranu, care și-a publicat memoriile la câțiva ani după căderea regimului comunist, a fost o vreme foarte atent în legătură cu termenii utilizați pentru redarea orientării ideologice a grupului său. El a preferat inițial o retorică naționalistă și anticomunistă, fără etichete politice directe, într-un context în care ideologiile fasciste interbelice erau stigmatizate și cu aderență publică relativ redusă. Abia după ce notorietatea lui crescuse, în a doua jumătate a anilor 1990, Ogoranu a recunoscut explicit că el și aproape toți membrii grupului fuseseră legionari.

Acești partizani nu au avut legături cu vreun alt grup de rezistență, din altă parte a României, deși știau de existența unora. Au încercat chiar să intre în contact cu grupul Arnăuțoiu, din partea de sud a Munților Făgăraș, însă nu au reușit. Totodată, au intenționat să ia legătura cu Comitetul Național Român, care se constituise în lumea liberă, dar fără succes.

Chiar dacă erau obișnuiți cu zona în care acționau, partizanii au învățat în timp să folosească eficient terenul și resursele acestuia. Erau extrem de mobili, pentru a-i deruta pe securiști, milițieni și informatori. Ei se împărțeau de regulă în grupuri mai mici în special toamna, pentru a petrece anotimpul rece fie la diferite gazde, fie în bordeie construite în zone greu accesibile, inclusiv în munți. La sfârșitul primăverii se reuneau și urcau cu toții în munți. În timpul verii erau preocupați să adune provizii în locuri diferite, pentru a evita căderea mijloacelor de subzistență în mâinile autorităților.

Cei din munți au avut în permanență grijă să întrețină o bună relație cu populația locală. Ei au și fost ajutați de o extinsă rețea de sprijin, formată din rude, prieteni și cunoscuți, atât în localitățile zonei Făgărașului, cât și la stânele din munți, pe timpul verii. În acest fel partizanii au reușit să obțină găzduire, alimente, echipament, armament, muniții și informații.

Membrii grupului încercau să evite confruntarea cu trupele de Securitate sau Miliția. Au existat de-a lungul anilor mai multe situații în care lupta nu a putut fi evitată, înregistrându-se morți și răniți de o parte și de alta, în număr mic. Partizanii făgărășeni au anihilat, în 1951, un „grup de diversiune” format din agenți ai Securității.

Având în vedere acțiunile partizanilor – unele spectaculoase – Securitatea a plasat acest grup, de la începutul anului 1952, pe prima poziție între cele mai urmărite formațiuni de rezistență armată anticomunistă. Securitatea și Miliția au făcut eforturi susținute pentru combaterea grupului Gavrilă. Au fost mobilizate mai multe batalioane ale trupelor de Securitate, aduse din diverse regiuni ale țării. Au fost lungi perioade în care acționau în zona de operații până la șapte batalioane de Securitate, militarii fiind instalați în zone de pândă sau periind terenul. Rețelele de sprijin ale partizanilor au fost demantelate treptat, membrii lor fiind arestați, judecați și condamnați. Supraviețuirea partizanilor devenea tot mai dificilă. Sentimentul general în grup era de vânat hăituit de vânători tot mai numeroși.

Securitatea a organizat în prima parte a confruntării cu partizanii mai multe procese în care au fost incluși luptători capturați sau susținătorii lor, dar și unii neprinși. Astfel, în iulie 1951, Tribunalul Militar Stalin (denumirea de atunci a orașului Brașov) l-a condamnat la moarte în contumacie pe Ion Gavrilă Ogoranu, la fel și pe alți membri ai grupului.

Existența grupului Gavrilă s-a încheiat în 1955. Mai mulți membri ai acestuia au fost atrași într-o capcană întinsă de Securitate. După anchete intense, ei au fost judecați, alături de un număr important de susținători, de Tribunalul Militar Cluj, aflat în deplasare la Sibiu, în august 1957. Cinci partizani au fost condamnați la moarte și executați la Jilava, la 20 noiembrie 1957, iar un al șaselea câteva luni mai târziu, la 21 aprilie 1958.

Cum a reușit să scape de Securitate până în 1976? A fost pedepsit în vreun fel sau a intrat sub incidența amnistiilor din 1963 – 1964?

După cum am văzut deja, Ion Gavrilă Ogoranu fusese condamnat la moarte în 1951, pedeapsă reconfirmată în procesul din august 1957, în care a fost judecat în lipsă. Securitatea nu reușise capturarea sa, deși era liderul grupului, implicit ținta principală. Ogoranu petrecuse iarna 1954/1955 împreună cu un alt membru al grupului, iar în iunie 1955 și-a manifestat intenția de a părăsi zona sau chiar țara. Și-a găsit adăpost în satul Galtiu, comuna Sântimbru, actualul județ Alba, la Ana Săbăduș, văduva unui fost prieten – Petre Săbăduș, legionar, mort în închisoare. Practic a stat ascuns în gospodărie, unde doar câțiva oameni din familia gazdă știau de prezența sa. Ulterior avea să se căsătorească cu femeia care l-a adăpostit. Deși trăia ascuns, în anii 1970 Ogoranu și-a vizitat mama, în satul natal din Făgăraș.

Pentru că avea indicii că era căutat în continuare de autorități, Ogoranu a încercat în două rânduri, în anii 1970, să treacă granița în Iugoslavia, însă fără succes. El a urmărit și restabilirea legăturilor cu vechi cunoscuți, în special în Cluj, unde a făcut mai multe deplasări. Acolo a fost arestat de Securitate, la 30 iunie 1976. Trecuseră peste două decenii de când se afla pe lista cu cele mai căutate persoane de poliția politică.

Securitatea nu a renunțat, niciun moment, la capturarea lui Ogoranu. De-a lungul anilor au fost întocmite mai multe planuri ample, inițial sub numele de cod „Făgăraș”, apoi „Negoiul”. Fugarul era căutat practic în toată țara, în localități, mănăstiri, exploatări forestiere, case izolate; au fost cercetate inclusiv cadavrele descoperite în munți, în ipoteza că vreunul i-ar aparține.

Pentru că avea indicii că era căutat în continuare de autorități, Ogoranu a încercat în două rânduri, în anii 1970, să treacă granița în Iugoslavia, însă fără succes. El a urmărit și restabilirea legăturilor cu vechi cunoscuți, în special în Cluj, unde a făcut mai multe deplasări. Acolo a fost arestat de Securitate, la 30 iunie 1976. Trecuseră peste două decenii de când se afla pe lista cu cele mai căutate persoane de poliția politică.

Ce a făcut din 1976 până în 1989 la căderea comunismului?

După capturare, Ion Gavrilă Ogoranu a fost transportat la București, unde Securitatea l-a anchetat timp de mai multe luni, dar l-a lăsat în viață. Explicația pe care a oferit-o el – în memorii și în interviuri – era că salvarea lui se datora intervenției americanilor, în mod expres a președintelui Richard Nixon. Nu există dovezi documentare care să susțină această afirmație. Este vorba doar de o legendă construită post-factum pentru a explica circumstanțele supraviețuirii. În realitate, faptele pentru care fusese urmărit penal Ogoranu se prescriseseră. După șase luni de anchetă, fostul partizan a fost eliberat. Până în 1989 a lucrat ca muncitor agricol, însă supravegheat constant de Securitate, așa cum se proceda cu toate persoanele considerate periculoase pentru regimul comunist.

A fost activ politic din 1990 până la moartea sa în 2006? A renunțat vreodată la crezul legionar?

După căderea regimului comunist, Ion Gavrilă Ogoranu a devenit foarte activ în spațiul public. Și-a publicat memoriile, a acordat interviuri, a susținut conferințe și a participat la manifestări comemorative dedicate rezistenței armate anticomuniste. Inițial, cum am precizat, a fost atent în privința asumării publice a concepțiilor sale politice. În cele din urmă, însă, a recunoscut deschis că a fost legionar, perspectivele sale asupra lumii rămânând evident tributare ideologiei împărtășite.

În anii 1990, a înființat Fundația Luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă, pe care a condus-o ca președinte, cu sediul în locuința sa din Galtiu. S-a implicat și în Partidul Pentru Patrie, cu orientare legionară, unde a deținut, la un moment dat, funcția de președinte. La câțiva ani după moartea lui Ogoranu în 2006, acest partid avea să-și schimbe numele în Totul pentru Țară, dar a fost scos în afara legii în 2015.

Cum poate fi caracterizată fundația care-i poartă numele?

Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” a fost înființată în 2008, cu scopul declarat al onorării și promovării memoriei luptătorilor anticomuniști. Cel mai vizibil reprezentant al acestei entități este Florin Dobrescu, care ocupă în prezent funcția de secretar. În fiecare an, în luna iulie, Fundația organizează „Zilele Rezistenței” la Sâmbătă de Sus, unde a fost ridicat, în 1995, un monument în memoria partizanilor din Făgăraș. Dobrescu este și organizatorul comemorării anuale, la 30 noiembrie, de la Tâncăbești, județul Ilfov, dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu și altor activiști legionari uciși în acel loc în 1938.

Florin Dobrescu a fost membru fondator, secretar general, apoi vicepreședinte al Partidului Pentru Patrie, iar în continuatorul acestuia, Partidul Totul pentru Țară, a ocupat funcțiile de secretar general și președinte executiv. La câțiva ani după desființarea acestui partid, el s-a apropiat de Alianța pentru Unitatea Românilor, fără a deține funcții publice. Ulterior a luat distanță față de această formațiune ultranaționalistă și de liderul său, George Simion. Întrebat expres, în decembrie 2024, Dobrescu a declarat că Fundația pe care o reprezintă nu îl susține pe Călin Georgescu în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Dobrescu a salutat, în iulie 2025, decizia președintelui Nicușor Dan de a ataca la Curtea Constituțională a României legea care incrimina antisemitismul și fascismul, cu referire explicită la legionarism.

Este evident că, în actualul context politic, o parte dintre susținătorii ideologiei legionare contemporane încearcă o repoziționare în spațiul public, apelând la retorica libertăților și drepturilor fundamentale garantate de statul de drept. Cu toate acestea, în esență, ei nu renunță nici la ideologia, nici la simbolistica extremismului românesc interbelic. În plus, ei încearcă o rescriere a istoriei, adaptată intereselor politice contemporane.

Puteți face o comparație între Ion Gavrilă Ogoranu și un alt rezistent anti-comunist, Toma Arnăuțoiu?

Ion Gavrilă Ogoranu și Toma Arnăuțoiu au condus două dintre cele mai importante, puternice și longevive grupuri de rezistență armată anticomunistă din România, active la sfârșitul anilor 1940 și în anii 1950. Grupurile lor au activat în același masiv muntos – Făgăraș –, primul pe versantul nordic, cel de-al doilea pe versantul sudic. Ambele erau formate din oameni cu experiență militară și/sau antrenați pentru activități clandestine, cunoșteau bine locurile în care acționau, erau familiarizați cu terenul dificil. Și unii, și alții erau motivați în lupta anticomunistă, erau cumva obligați să facă asta, pentru că alternativa era arestarea, judecarea și posibil execuția, cum s-a și întâmplat cu mulți dintre ei după capturare.

Diferențele dintre Ogoranu și Arnăuțoiu țin de orientarea ideologică și de apartenența politică. Ogoranu venea din rândurile Mișcării Legionare, după cum am menționat anterior. În schimb, Arnăuțoiu – care provenea din familia unui învățător, implicat politic în Partidul Național Țărănesc – a fost militar de carieră, participant la Campania din Vest, rănit în apropiere de Budapesta, în decembrie 1944. După disponibilizarea din armată, el a devenit membru al PNȚ și a fost activ în timpul campaniei electorale din 1946. Și grupurile de rezistență ale celor doi erau formate din oameni cu afiliere ideologică diferită. În timp ce în grupul lui Ogoranu aproape toți erau legionari, în cel al lui Arnăuțoiu predominau membrii sau simpatizanții partidelor istorice, în special țărăniști, zona Muscelului fiind un fief electoral tradițional al acestora.

În perioada postcomunistă, ambele grupuri au avut parte de o expunere publică semnificativă. Ogoranu s-a ocupat personal de promovarea memoriei grupului său, prin lucrări memorialistice, interviuri și conferințe. Grupul Arnăuțoiu a devenit cunoscut prin eforturile de documentare și de popularizare ale fiicei lui Toma, Ioana Voicu-Arnăuțoiu, care și-a descoperit identitatea familială abia după 1989. În cazul ambelor grupuri, la această redescoperire au contribuit și alți supraviețuitori, documentare de televiziune, inițiative muzeale și expoziționale, permanente sau temporare, precum și lucrările unor cercetători.