Statul Național Legionar – un avertisment din istoria recentă a României

La 14 septembrie 1940 au luat ființă Statul Național Legionar, condus de generalul Ion Antonescu, care îl avea ca adjunct pe Horia Sima, liderul Mișcării Legionare, cooptată în guvern de către Antonescu.

Pe data de 5 septembrie 1940 Regele Carol al II-lea îl învestise pe Ion Antonescu cu puteri depline, înainte de a abdica în favoarea fiului său, Mihai. De ce s-a simțit nevoit Antonescu să facă apel la legionari pentru a forma guvernul după numai opt zile? Profesor dr. Florin Muller de la Universitatea București, autorul cărții Statul național-legionar, a acordat un interviu exclusiv pe această temă la G4Media. 

Am explicat pe larg în cartea mea , Statul național-legionar, întreaga dinamică politică care a dus la instaurarea statului național-legionar, prin Decretul-Regal din 14 septembrie 1940. Ion Antonescu a apelat la Mișcarea Legionară ca unica forță de partid care a sprijinit decisiv noul regim. Partidele democratice, în primul rând Partidul Național-Țărănesc și-au exprimat, prin liderii lor, speranța că generalul Ion Antonescu nu va acorda extremei drepte reprezentate de legionari, puteri prea mari în noul stat. Mișcarea Legionară era singura forță politică care putea sprijini un nou regim care își asumase punerea în practică a Dictatului de la Viena, alinierea 100% la puterile Axei. Un regim hibrid, cu un general naționalist și pro-nazist sprijinit de partide pro-britanice și anti-naziste era un non sens. Au fost câteva excepții de politicieni, din sfera economică, proveniți din fostele partide, dar aceștia nu mai reprezentau politic nici PNL, nici PNȚ.

Care era raportul  de forțe între Antonescu și Mișcarea Legionară la începutul statului național-legionar?

Am caracterizat în cartea mea, Statul național-legionar, regimul instaurat la 6/14 septembrie 1940 drept un ”stat-dual” și ”regim comisarial”. Aceasta însemna că puterea era distribuită, inegal, între generalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Cel mai important minister aflat sub controlul legionar era Ministerul de Interne, sub conducerea generalului Constantin Petrovicescu, fost comisar regal în procesul asasinilor lui I. G. Duca, fostul prim ministru liberal. Legionarii mai controlau Ministerul de Externe (primul pierdut de ei) prin diplomatul anti-titulescian Mihail Sturdza, prefecturile civile și cele de poliție, Direcția Generală a Poliției și Siguranței, Ministerul Educației Naționale, prin sociologul legionar Traian Brăileanu, Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, prin Vasile Iasinski. Antonescienii controlau autoritar Președinția Consiliului de Miniștri, prin Ion Antonescu, învestit cu ”puteri depline”, Conducător al Statului și al șef al regimului legionar. Urmau Ministerul de Justiție prin Mihai Antonescu, profesor de drept internațional, ministerele economice, Serviciul Special de Informații (subordonat direct lui Ion Antonescu). Trebuie precizat că, cel puțin la început, a existat o colaborare de fond între Ion Antonescu și legionari, ambele forțe fiind interesate de distrugerea instituțiilor fostului regim. Colaborarea a fost și mai deschisă în epurarea lumii universitare, prin pensionarea forțată a unor profesori, inclusiv Nicolae Iorga. Legionarii, cu sprijinul și aprobarea lui Ion Antonescu, au trecut, printr-un decret-lege, la ”adaptarea învățământului superior la structura statului național-legionar”. Aceasta însemna ca întreg personalul didactic din învățământul superior să treacă prin ancheta unei comisii legionare, existând posibilitatea ca profesorii considerați vinovați de ”atitudine antilegionară”, de ”persecutarea tineretului legionar” să fie excluși din învățământ și chiar deferiți Justiției. Într-una din rubricile formularului de anchetă figura și prevederea ”atitudinea morală”; în cazul ministrului Traian Brăileanu (inclusiv profesorii legionari trebuiau să fie ”controlați”) a fost scris ”simplu”: legionar. Epurările din învățământul superior au fost un laborator totalitar care a anticipat cu câțiva ani pe cele comuniste de la începutul stalinismului din România.

Ce rol a avut în perioada statului național-legionar Regele Mihai, care a urcat pe tron la vârsta de 18 ani?

Regele Mihai și-a păstrat atributul legal de a-l numi prim ministrul ”însărcinat cu puteri depline”. Regele, spre cinstea sa, nu a creditat acțiunile politice ale ”statului dual” fascist, deși rolul politic al Monarhiei a fost foarte scăzut în prima etapă de regimului, în faza ofensivă a Campaniei din Răsărit. A existat zvonul, neadeverit, că regele ar fi încercat să plece de la Sinaia, în timpul rebeliunii legionare, spre a opri conflictul, dar nu există dovezi explicite în acest sens.

Care au fost principalele măsuri în politica internă luate de guvernul condus de Antonescu, secondat de liderul Mișcării legionare, Horia Sima?

Am amintit deja câteva dintre măsurile adoptate de noul regim. Se adaugă înființarea, prin Ministerul de Justiție, deci în afara controlului legionar, a unui număr de comisii de anchetă cu privire la gestionarea fondurilor Armatei, propagandei, Serviciului Secret. Cea mai importantă comisie era însă cea intitulată Comisia de anchetă criminală. Comisia se afla în afara controlului legionar. Mișcarea Legionară a început însă să răspândească zvonul că această comisie tergiversează ancheta celor implicați în crimele fostei dictaturi carliste, crime în care le căzuseră victime legionarii. Cercetările pe care le-am efectuat m-au condus la concluzia că zvonurile, campania propagandistică a legionarilor nu au avut niciun temei. Nu am descoperit arhiva Comisiei, cu excepția unor documente centralizatoare care arătau explicit numărul ridicat de anchete, interogatorii, confruntări de martori pe care le-au efectuat magistrații din Comisie. Nu au fost documentate dovezi care să arate că Ion Antonescu sau cei din anturajul său au influențat sau sabotat Comisia sau că ar fi impus decizii de tergiversare. Concluzia logică este că masacrele de la Jilava, Prefectura Poliției Capitalei, Pădurea Balota sunt acte de violență ale Mișcării. Însă, am precizat, în cartea mea, Ion Antonescu a reușit să contureze în opinia publică imaginea sa de restitutor al justiției, de apărător al Cetății în fața violenței fasciste, lucru fără nicio acoperire. Protestele sale, exprimate în ședința decisivă din guvern de după asasinatele de la Jilava, au fost pur retorice. Conducătorul Statului nu a făcut atunci nimic pentru a-i pedepsi de criminali și nici nu a luat vreo măsură de protecție a vieții lui Nicolae Iorga și Virgil Madgearu.

Cum a evoluat orientarea de politică externă a României după 14 septembrie 1940?

În tradiția statului român, politica externă este de resortul conducătorului statului. Imediat după preluarea puterii, într-o ședință de guvern Ion Antonescu a declarat că ”mergem 100% alături de Axă” și că ”dl. Mihail Sturdza nu are să vă spună nimic în acest sens”. Sigur că politica externă a fost aliniată la cea a Germaniei naziste, România a intrat în Pactul Tripartit (ca și Ungaria și, mai târziu, Bulgaria) și a intrat în război alături de Reich. Nu au existat deosebiri de păreri între Ion Antonescu și Mișcarea Legionară în probleme de politică externă. Deosebirea consta în relația diferită pe care o avea Hitler cu cei doi factori de putere din România, prin privilegierea interesată a lui Ion Antonescu. La rândul ei și Mișcarea Legionară a avut sprijinul unor grupuri influente din Partidul Nazist, SS, sprijin care a devenit efectiv în timpul Rebeliunii și în cel de-al doilea exil al conducătorilor legionari, în frunte cu Horia Sima, în Germania.

Când au apărut divergențele în Antonescu și Mișcarea legionară?

Divergențele țin de modul în care Ion Antonescu și Mișcarea Legionară, în primul rând Horia Sima, înțelegeau să conducă statul român. Într-un schimb de scrisori început încă din octombrie 1940, cei doi politicieni și-au exprimat concepțiile diferite cu privire la conducerea României. În concepția lui Ion Antonescu, România trebuia să fie condusă ”ca o cazarmă”, în timp ce Horia Sima se pronunța pentru asumarea integrală a tipului de stat totalitar fascist, în care economia să fie sub control politic ”ca în Germania și în Italia”. În afara concepțiilor diferite, decisive s-au dovedit a fi metodele practice de conducere: un stil juridicist și militarizat al generalului Ion Antonescu și unul violent, anarhic fascist al Mișcării Legionare. Violența, arbitrariul și suspendarea protejării de către autorități a cetățenilor au devenit norme ale fasciștilor legionari: au fost operate jafuri, arestări, sustrageri de sume de bani și bunuri, întocmirea de contracte cu sume mult sub nivelul pieții, amenințări publice ale autorității locale (mai ales la adresa jandarmilor), impunerea de taxe (am putea spune ”de protecție”) și confiscări pentru ”Ajutorul Legionar”, distrugeri de bunuri.  Principalele victime au fost evrei, dar nu au scăpat nici românii etnici. Violențele, ilegalitățile de tot felul împotriva evreilor și a românilor considerați ostili Mișcării au continuat și după asasinatele de la Jilava, Snagov și Strejnic. Ion Antonescu nu a luat măsuri efective de stopare a acestora, deși s-a erijat în protector al justiției și siguranței cetățenilor români.

Care au fost principalele măsuri antisemite luate în perioada statului național legionar?

Măsurile antisemite au constat în lipsa totală de protecție și siguranță în care s-a găsit comunitatea evreiască pe întreaga perioadă a statului național-legionar. Cu acceptul lui Ion Antonescu s-a creat și instituția ”comisarilor de românizare” care a condus la intervenția comisarilor legionari (sub acoperirea legii) în gestionarea întreprinderilor evreiești și românești, sub pretextul combaterii actelor de sabotaj și acțiunilor comuniste. Comisarii aveau și dreptul de intervenție și control în procesul de producție. Ei aveau să fie a doua instituție a statului dual lichidată imediat înainte de izbucnirea Rebeliunii legionare. Poliția legionară a fost ”dizolvată” în poliția de stat tocmai pentru acoperirea polițiștilor legionari și legalizarea activității acestora.

Era vreo diferență între Mișcarea legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu și cea condusă de Horia Sima aflată la guvernare?

Nu, o deosebire radicală, sau măcar de nuanță, nu a existat. Autorii crimelor de la Jilava, Prefectura Poliției Capitalei, pădurea Balota, Snagov, Strejnic erau intrați în Mișcare încă din anii 30, înainte de venirea lui Sima la putere.

Care este bilanțul violențelor legionare în perioada guvernării?

S-au redactat rapoarte de către Serviciul Secret și Armată către Ion Antonescu care au documentat toate aceste violențe. Ele au fost centralizate, după Rebeliune, în volumele cunoscute sub numele ”Pe marginea prăpastiei”.

Care a fost atitudinea Germaniei în perioada rebeliunii legionare din 21 – 24 ianuarie 1941?

Trebuie să facem o distincție între diferiți factori de autoritate din Germania. Deși Hitler, după cum am spus, l-a sprijinit pe Ion Antonescu, dictatorul nazist nu a făcut acest lucru fără a-i explica conducătorului statului român consecințele absenței unei baze politice, care, în România, nu putea fi, pentru un stat fascist, decât Mișcarea Legionară. Conducătorii din SS, sau factori de conducere din partid, agenți germani în România, care au asigurat plecarea în Germania a conducătorilor legionari din jurul lui Horia Sima, au făcut acest lucru venind ”în întâmpinarea voinței Führerului”; aceasta este o expresie clasică intrată în istoriografie (Ian Kershaw) care arată că orice inițiativă sau acțiune care era în acord cu linia politică a lui Hitler putea fi pusă în practică fără ”constrângeri legale”. Desigur, ne referim la decizii strategice mari, cum este și aceasta a refugiului în Germania a conducătorilor legionari, în frunte cu Horia Sima. Nu au existat, în acest sens, diferențe în Reich. Antonescu rămânea la putere, dar conducătorii legionari de rang înalt erau salvați.

Ce învățăminte se pot trage astăzi din perioada 14 septembrie 1940 – 24 ianuarie 1941?

Învățămintele trebuie trase în primul rând de aceia care (încă) mai idealizează regimul fascist și protagoniștii acestuia. Sigur, este ușor să spunem ”să facem totul să nu se mai repete”. Este o vorbă cu sens, dar este clar că trecutul nu se mai poate reproduce azi. Soluția cred că este aceea a intensificării educației nu atât pentru cei deja educați, cât lămurirea celor atașați încă de mistica fascistă, naționalist-antisemită că ei înșiși pot cădea victime acestei mistici. ”Revoluționarii fasciști” pot fi ei înșiși devorați de ”revoluția fascistă” (cum este cazul din 1936 al lui Mihail Stelescu). Nu doar comunismul practică așa ceva. Și o ultimă ”lecție”: nu orice anticomunism este creditabil. În realitate, fascismul este mult mai apropiat de comunism decât se consideră în general. Am dezbătut pe larg, în cartea mea, acest lucru. Fasciștii au susținut și ei ideea de revoluție socială, în care, ca și în comunism, ”trebuia să înceteze exploatarea omului de către om”. Este o temă de reflecție pentru viitor, pentru tinerii care vor studia atât Istoria Holocaustului, cât și cea a Comunismului în România.