„Este inadmisibil ca ministrul să culpabilizeze profesorii” – Sindicatul SIPA Muntenia reacționează dur la declarația lui Daniel David

Toti au dreptate, iar punctele mentionate de sindicat sunt corecte.
Insa adevarul fundamental e altul – societatea in ansamblu valorizeaza din ce in ce mai putin educatia, „stiinta de carte”. De aici porneste totul.
Pe vremuri se spunea, „cine are carte, are parte”, iar asta a dus la un numar de generatii care au luptat, adesea si-au sacrificat bunastarea (relativa) pentru ca descendentii lor sa poata invata, din ce in ce mai mult, mai bine, mai sus. Aceasta dorinta/tendinta a creat elitele intelectuale interbelice ale Romaniei, alea care au fost si cate au fost.
Comunismul a frant acea evolutie, inlocuind-o cu o alta paradigma educationala – nu cu totul lipsita de unele merite, ca sa fim cinstiti – aceea a unui invatamant de masa, care nu excludea, nu impiedica, dar nici nu pretuia in mod special stradania, performanta. Gandirea proletara a acelor ani in materie de educatie era de a pregati o clasa muncitoare (si inginereasca) numeroasa, capabila sa indeplineasca mega-planurile industrializarii comuniste. Aveai nevoie de oameni rezonabil educati, rezonabil pregatiti… dar nu de cine stie ce varfuri. Daca se nimereau sa iasa si cativa dintr-astia, foarte bine, ne puteam lauda cu ei pe la olimpiade internationale, nu le „puneam talpi”, dar nici nu-i cautam/incurajam/recompensam in mod special.
Eu am avut privilegiul de a absolvi, la sfarsitul anilor 70, unul dintre cele mai bune licee din tara (atunci si acum). Un simplu noroc, pentru care multumesc de-atunci incoace, desi nu stiu sigur cui.
Ma abtin sa compar nivelul generatiei mele la absolvirea acelui liceu, acum mult peste 40 de ani, cu nivelul actual al absolventilor de liceu, dar ceea ce-mi amintesc si acum cu claritate este ca eram contrariat – copilandrul de 18 ani care eram – ca generatiile dinaintea noastra, cu doar 4-5 ani mai varstnici, ne erau net superioare.
Era manifestarea unui declin calitativ de lunga durata, care incepuse imediat dupa al doilea razboi mondial, in anii ’50, si care, in opinia mea a continuat relativ lent de-a lungul celor 40-45 de ani de comunism.
A urmat o adevarata prabusire in anii 90, din care, in opinia mea, nu ne-am mai revenit. Asa am ajuns in situatia de azi, in care calitatea educatiei si a educatilor este aia care este si pe care prefer sa n-o comentez, ca oricum se vede si din satelit.
Am devenit, cu exceptiile de rigoare (alea care emigreaza, ca sa parafrazez un vechi banc) o societate care doi bani nu da pe stiinta de carte – lucru care, nu in ultimul rand, se vede si in bugetele Educatiei de-a lungul a zeci si zeci de ani. Un meleon de parai, indiferent cum a fost facut, valoreaza cam cat trei doctorate (in vest) si cinci bacaloreate, ce-or mai fi si alea.
In mod cat se poate de natural, logic, totul se duce in jos in acest domeniu – rezultatele (la testele PISA, de pilda), calitatea absolventilor, adecvarea lor la piata muncii si, desigur, nu in ultimul rand, calitatea profesorilor. Cei mai multi dintre acestia (inclusiv domnul ministru, honi soit qui mal y pense) si-au desavarsit educatia in anii 1990-2000… ceea ce se vede, si-o sa se vada in continuare din ce in ce mai mult.
Educatia a intrat in vrie, o spirala descendenta mortala din care e foarte greu de iesit.