De ce spune Olanda NU solidarității europene

Premierul olandez Rutte își va reînnoi joi NU-ul pentru coronabonduri. Motivele profunde ale acestei opoziții sunt istorice: de la fondarea „casei comune”, Haga a acționat pentru canalizarea proiectului din interior într-o direcție mai liberală

Varianta neoficială a nașterii proiectului comun european este că atunci când, în 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a anunțat planul creării CECA – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, predecesoarea UE – guvernul olandez nu a știut nimic.

Haga nu fusese informată pentru că toți ceilalți lideri credeau că oricum va spune nu. Și, într-adevăr, ispita instinctivă a Olandei a fost puternică în direcția respingerii acelei construcții supranaționale, un potențial embrion al unei uniuni politice, care venea în contradicție cu visul olandez al Marelui Ocean Atlantic.

Dar au predominat pragmatismul și teama de a rămâne pe dinafara unui proiect în care primul său partener comercial, Germania, se afla în cabina piloților, făcând pași mari spre un miracol economic. Astfel, Olanda s-a regăsit fără să vrea printre țările fondatoare ale Europei, decisă să lucreze pentru diluarea proiectului din interior, către o direcție mai liberală și de liber schimb.

Tocmai din acest motiv, tinerii diplomați italieni plecați la Bruxelles erau mereu instruiți ca, în cazul lipsei unor indicații clare de la Roma (cum se întâmplă adesea), să adopte poziția opusă reprezentantului Olandei, ceea ce în limbaj diplomatic este codificat ca Legea Fracassi.

Acea ambiguitate inițială nu a fost niciodată depășită. Și a trecut prin cele șapte decenii de construcție europeană aproape neatinsă, deși cu ajustări ulterioare care nu au exclus aderarea convinsă a Olandei la o etapă sau alta de integrare. Este util să ne amintim că Țările de Jos au fost printre cei mai entuziaști susținători ai euro, dar și printre cei mai hotărâți opozanți ai oricărei integrări politice, respingând proiectul Constituției europene la referendumul din 2005.

Când primul ministru Mark Rutte își va reafirma opoziția față de acordarea eurobondurilor și față de toate formele de mutualizare a datoriilor la Consiliul European de joi, trebuie să avem în minte tocmai acest păcat originar pentru a înțelege motivele care stau la baza acestei opoziții. La șaptezeci de ani după Planul Schuman, olandezii spun din nou instinctiv NU unei inițiative politice europene.

Însă acum și-au asumat o responsabilitate suplimentară. Timp de ani buni, Țările de Jos au reușit să acționeze în umbra euroscepticismului britanic: începând cu 1973, de fapt, Haga nu a mai fost singură în apărarea argumentelor liberului schimb, ale liberalizării piețelor financiare, ale limitării transferurilor de suveranitate către Bruxelles sau ale reducerii cheltuielilor.

Prestigiul și forța Regatului Unit i-au permis să-și susțină pozițiile și interesele (chiar și acela de a fi un cvasi paradis fiscal), în timp ce rămânea în umbra Londrei. Însă după Brexit, Olanda a trebuit să iasă la iveală, situându-se mai întâi în fruntea așa-numitei Ligi Hanseatice (de la numele alianței de orașe-state care domina comerțul la Marea Baltică în Renaștere) și acum a așa-numitului ”Frugal Four”, alături de Austria, Suedia și Danemarca.

Există, de asemenea, ceva și mai profund în refuzul olandez explicit, care pentru mulți poate apărea ca o totală lipsă de compasiune și solidaritate în fața realității pandemiei.

„A vorbi clar nu este neapărat lipsă de amabilitate sau de politețe. Amabilitatea pentru olandezi este o formă de ipocrizie. Fiecare calvinist știe că adevărul ne face liberi”, spune scriitorul Joris Luyendijk. Și în esență: „Cred că orice stat care nu face reforme sau nu utilizează în mod corect fondurile europene sau nu respectă Pactul de Stabilitate nu ar trebui să mai poată beneficia de fonduri europene”, declara acum un an ministrul de finanțe, Wopke Hoekstra, într-un discurs ținut la Berlin.

Și aici trebuie să ne întoarcem și mai departe, în Olanda secolelor de aur povestite de Simon Schama în „Disconfortul abundenței”. Acolo unde apare asprimea morală a unei culturi a cărei economie a dominat lumea timp de două generații, dar care a avut întotdeauna o problemă și un sentiment de vinovăție în a-și trăi și a-și arăta opulența.

A fost valabil în secolul al XVII-lea și a fost valabil și după cel de-al Doilea Război Mondial, când Olanda a atins niveluri ridicate de bunăstare, dar este parcă jenată de atâta bogăție, predicând rigoarea atât pentru sine, cât și pentru alții.

De data aceasta, însă, este diferit. Iar refuzul solidarității riscă să fie letal chiar și pentru „genialii și neînțeleșii” olandezi.

Sursa: Corriere della Sera, via Rador

Foto: premierul Olandei, Mark Rutte