Un mister de gheață în adâncul Arcticii canadiene: craterul Pingualuit, a opta minune a lumii

Cunoscut sub numele de „Ochiul de cristal” de către inuiți, craterul Pingualuit a fost cândva destinația prospectorilor în căutare de diamante. Dar adevărata comoară sunt poveștile pe care le pot spune apele sale adânci, relatează BBC.

În 1950, această zonă a devenit cunoscută în ziarele din întreaga lume și catalogată drept a opta minune a lumii. Nu din cauza sălbăticiei și nici din cauza vreunei structuri construite de om, ci din cauza caracteristicii distincte a terenului pe care îl survolam acum, în drum spre o nouă încercare de a face o poză pe pistă: Craterul Pingualuit.

„Numele este în limba inuktitut pentru petele sau coșurile de pe piele cauzate de vremea foarte rece”, a explicat Isabelle Dubois, coordonator de proiect pentru Nunavik Tourism, care anterior vizitase craterul doar iarna, când peisajul era acoperit de zăpadă.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Cu un diametru de aproape 3,5 km și o circumferință mai mare de 10 km, nu numai mărimea sa o deosebea, ci și simetria sa. Aproape perfect circular și plin de apă, craterul părea ca și cum un gigant ar fi aruncat o oglindă compactă pe sol.

”Impactul a avut loc acum 1,4 milioane de ani”, spun specialiștii. „Dacă ne uităm la lățimea și adâncimea craterului [aproximativ 400 de metri], se estimează că impactul a fost de 8.500 de ori mai puternic decât bomba atomică aruncată asupra Hiroshimei.”

„Peisajul este o carte vie”, a concluzionat el. „Sunt atât de multe lucruri pe care le putem învăța dacă ne facem timp să îl citim.”

În ultimii ani, oamenii au venit să facă exact acest lucru.

În 2007, o echipă de cercetători de la Universitatea Laval din Quebec, condusă de profesorul Reinhard Pienitz, a vizitat în timpul iernii pentru a lua mostre de sub apă. Pienitz a descris-o atunci drept o „capsulă a timpului științific” și una care, chiar dacă continuă să afle mai multe despre ea, poate dezvălui indicii despre episoadele trecute de schimbări climatice și despre modul în care ecosistemele s-au adaptat sub presiune.