Polonia și Franța, colaborare strategică fără precedent

Analiză Le Monde, preluată de Rador:

În 1921, Franța și Polonia au semnat un tratat prin care ambele părți au convenit să își ofere asistență reciprocă în caz de atac. Deși aceste angajamente au fost reafirmate în mai multe rânduri, în special în mai 1939, câteva luni mai târziu, în septembrie 1939, Franța s-a mulțumit să declare oficial război Germaniei după ce aceasta a atacat Polonia, potrivit Rador Radio România.

Ar putea fi oare cele paisprezece pagini ale noului tratat de cooperare și prietenie consolidată dintre cele două țări, cunoscut și sub numele de Tratatul de la Nancy și semnat pe 9 mai, mai valoroase? Totul sugerează că da; însă există și „dar”.

Astăzi, Polonia și Franța sunt unite de convingerea că Uniunea Europeană este o formă politică sensibilă, adică este mai bine să rezolve conflictele dintre țările europene în sălile Bruxellesului și Luxemburgului decât pe câmpurile de luptă. În plus, alte instituții europene, cum ar fi piața unică și competențele partajate (în special în politica comercială), sunt considerate atuuri în fața acțiunilor președinților american sau chinez. 

Astfel, atât Polonia, cât și Franța obțin beneficii imense de pe urma apartenenței lor la acest sistem. Beneficii cuantificabile sub formă de fonduri și profituri din participarea la piața comună, dar și beneficii incalculabile, rezultate din faptul că cooperarea europeană detensionează tensiunile de pe continent și permite crearea unui front relativ comun împotriva Rusiei, Chinei sau Statelor Unite.

Astfel, comunitatea de interese este mult mai puternică astăzi decât era înainte de cel de-al doilea război mondial.

Mai mult, realitatea militară s-a schimbat din 1945 odată cu apariția armelor atomice. Pentru Polonia, problema umbrelei nucleare este astăzi cel mai relevant element al relației sale de securitate cu Franța – până acum, desigur, țara se plasa sub umbrela americană. Totuși, deși aceasta nu a fost oficial „închisă”, toate țările europene știu acum că trebuie să se bazeze pe ele însele ca prioritate.

Mai mult, culturile strategice ale Poloniei și Franței, până de curând foarte îndepărtate una de cealaltă, par acum să fie convergente: Franța a avut dreptate să rămână precaută în ceea ce privește umbrela americană, iar Polonia a avut dreptate să se îngrijoreze de la început cu privire la amenințarea rusească, pe care Franța a minimalizat-o mult timp, crezând în posibilitatea construirii unei arhitecturi de securitate cu Putin. 

Prin garantarea securității Poloniei, Franța ar putea beneficia și de o creștere a bugetului polonez al apărării, ceea ce s-ar traduce, de exemplu, în comenzi de aeronave de transport și petroliere de realimentare aer-aer sau prin participarea Franței la programul polonez de achiziție de submarine.

Prin urmare, deși prevederea privind garanțiile militare din acordul semnat în urmă cu mai bine de un secol și cea din acordul semnat la 9 mai pot părea similare, conținutul lor real poate diferi – cu condiția ca modalitățile acestei prevederi să fie specificate în termeni concreți și ca aceasta să fie urmată de dezvoltarea unei noi doctrine nucleare franceze, redactată în comun cu partenerii europeni. Dacă prevederea prudentă a tratatului ar fi urmată de o cooperare militară reală, garanțiile franceze ar avea într-adevăr o dimensiune disuasivă.

În schimb, fără o cooperare intensă, Vladimir Putin nu va crede că Franța ar risca să distrugă Parisul pentru a apăra Danzigul. Și dacă nu se pune în aplicare nicio strategie nucleară la nivel european, nu se poate exclude dezvoltarea unui program nuclear polonez, chiar dacă acest lucru pare puțin probabil în prezent.

Un alt factor care ar putea face ca cooperarea militară franco-poloneză să aibă mai multe șanse de succes este faptul că Emmanuel Macron și prim-ministrul polonez Donald Tusk au viziuni similare despre lume – ambii au transformat liberalismul într-o propunere politică atractivă, centrată pe Uniunea Europeană. Această viziune are însă mulți adversari în ambele țări, iar alegerile prezidențiale din Polonia (al doilea tur va avea loc pe 1 iunie) și Franța (din 2027) riscă să întrerupă procesul de apropiere dintre cele două națiuni. Victoria în Polonia a lui Karol Nawrocki – candidatul susținut de partidul naționalist Lege și Justiție și care întruchipează un curent sceptic față de Uniunea Europeană și ostil Germaniei – ar îngreuna funcționarea Triunghiului de la Weimar [cooperarea dintre Franța, Germania și Polonia].

Însă, pentru ca Tratatul de la Nancy să fie mai mult decât un proiect pe termen scurt, Polonia și Franța trebuie, de asemenea, și mai presus de toate, să ducă această cooperare la nivel european. Totuși, în domeniul armamentului, Franța și Polonia au interese divergente; prima are cea mai mare industrie de armament din Uniune, cea de-a doua nu are încă una. De aici și diferențele de abordare a programului pentru industria europeană de apărare, pentru care negocierile sunt în curs de desfășurare.

Lista deficiențelor sistemului european de apărare este lungă. Descrierea lor și propunerile pentru abordarea lor constituie nucleul Cărții albe elaborate de Andrius Kubilius, comisarul european pentru apărare și spațiu. Polonia și Franța pot juca, fără îndoială, un rol cheie în umplerea acestor lacune. Rolul Poloniei va deveni mai important dacă, așa cum a fost anunțat și planificat, își va traduce nivelul ridicat de cheltuieli pentru apărare în crearea celei mai puternice armate din Europa. 

Și dacă se impune ca element cheie al grupului N8, adică al țărilor scandinave și baltice care lucrează la noi proiecte de apărare de mare amploare. Prietenia franco-poloneză, la rândul ei, va dăinui dacă va fi integrată în sistemul instituțiilor europene care ne unesc nu doar prin identitatea noastră europeană, ci și prin interesele noastre comune.

Sursa: LE MONDE / Rador Radio România / Traducerea: Ruxandra Lambru