„Fraier”, de la „pețitor” la sensul pe care îl are astăzi / Șase cuvinte care și-au schimbat înțelesul inițial de-a lungul secolelor

Stabilirea originii cuvintelor care ne alcătuiesc vocabularul nu este întotdeauna un proces simplu, în condițiile în care în lume există mii de limbi și dialecte care au trecut prin milenii întregi de evoluție. Eforturile lingviștilor de a impune originea corectă a cuvintelor sunt și mai mult complicate de obiceiul oamenilor de a crea legende urbane și a răspândi teorii greșite chiar și despre cei mai banali termeni.

Șmecher și fraier – termeni germani transformați în argou banditesc 

Dex Online atribuie originile cuvintelor “șmecher” și “fraier” limbii germane – termenul “Schmecker” definește o persoană cu gust rafinat, iar “Freier” este un pretendent la mâna cuiva, un pețitor. 

Există mai multe povești care pretind să traseze istoria acestor cuvinte în România, iar multe dintre ele ajung la perioada stăpânirii habsburgice a Olteniei  – de exemplu, Alba24 prezintă o anecdotă conform căreia cuvântul “șmecher” a pătruns în țara noastră prin intermediul sașilor transilvăneni care cumpărau vin de la negustorii olteni. Șmecherul, în acest scenariu, era degustătorul de vin greu de păcălit care controla calitatea produselor.

Totuși, după cum punctează lingvistul și scriitorul Dan Alexe pentru Europa Liberă, asemenea anecdote nu pot explica prezența acestor termeni în mai toate limbile țărilor din Europa de Est. 

Explicația lingvistului este că, deși originile cuvintelor se găsesc într-adevăr în germană, acestea nu au ajuns în România în mod direct, ci au trecut întâi prin filtrul argoului banditesc folosit în această parte a Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Din Croația până în Rusia, aceste două cuvinte ar fi fost răspândite de vorbitorii de idiș – evrei așkenazi în limbajul cărora cuvântul german “freier”, de exemplu, a intrat încă din Evul Mediu – desigur, nu datorită sensului său original de “pețitor” ci al celui argotic, de client al unei prostituate.

Cangur – de fapt, te înțeleg 

Cangur, denumirea marsupialului australian, este alt cuvânt care a căzut pradă imaginației umane și miturilor urbane. După cum explică Muzeul Național al Australiei, termenul “gangurru” a fost pentru prima oară preluat de la aborigenii australieni în 1770, de către căpitanul britanic James Cook, recunoscut, printre altele, drept primul european care a ajuns vreodată pe coasta estică a Australiei. 

Multă vreme, s-a crezut că acest cuvânt ar însemna “nu înțeleg”, răspuns pe care băștinașii australieni i l-ar fi dat căpitanului Cook atunci când acesta i-a întrebat, în engleză, să descrie animalul straniu. 

Acest mit a luat naștere în 1820, când un alt explorator, Phillip K. King, a înregistrat alt nume folosit de băștinași pentru canguri, “mee-nuah”, explică Dicționarul American de Patrimoniu al Limbii Engleze. 

Mulți oameni la acea vreme au ajuns la concluzia că James Cook a înțeles greșit răspunsul băștinașilor, însă lingviștii moderni au demonstrat faptul că termenul “gangurru”, care face referire la o specie de cangur, există într-adevăr în dialectul Guugu Yimidhirr, vorbit de aborigenii din nord-estul Australiei. 

În realitate, sunt mult mai mari șansele ca Phillip K. King să fi fost cel care a înțeles greșit un cuvânt al localnicilor- “minha”, folosit de aceștia pentru a descrie orice animal comestibil.

Sabotaj – arma muncitorilor nemulțumiți

Provenit din franțuzescul “sabotage”, este greu de spus când, mai precis, a căpătat acest cuvânt sensul actual, de împiedicare a bunului mers al unei activități. 

Într-un eseu publicat în 2020, istoricul François Jarrige, profesor la Universitatea Burgundiei și membru al Institutului Universitar din Franța, explică faptul că, până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, “a sabota” era încă un termen tehnic, lipsit de conotații negative și folosit, spre exemplu, pentru a descrie procesul de străpungere a unei traverse pentru a pregăti instalarea unui sabot – un dispozitiv amplasat pe șine pentru a opri sau a frâna vagoanele.

Totuși, la cumpăna dintre secolele XIX și XX, termenul a început să fie folosit cu sensul pentru care este astăzi cunoscut, în special de către anarhiștii francezi, scrie Le Monde. 

Confederația Generală a Muncii, sindicat francez înființat în 1895, cu puternice influențe anarho-sindicaliste în primii săi ani de funcționare, a fost printre primele organizații care a folosit termenul “sabotaj” pentru a descrie o gamă largă de acțiuni pe care muncitorii le puteau folosi împotriva angajatorilor, pentru a degrada calitatea lucrărilor, a materialelor sau a producției în sine, în semn de protest. 

În acest context, au părut diverse teorii despre termen, precum aceea că muncitorii obișnuiau să-și arunce saboții (pantofi scobiți din lemn, populari la acea vreme) în mecanismele sensibile ale mașinăriilor de producție pentru a le distruge, însă Jarrige amintește că nu există nicio dovadă care să susțină această idee.

Farsă – și oamenii Evului Mediu aveau simțul umorului

Preluat tot din franceză (farce), “farsă” este cuvântul folosit în limbaj uzual pentru a descrie orice păcăleală care are scopul de a amuza pe cineva, însă la bază, acesta descrie un tip de comedie ale cărui origini se regăsesc în teatrul european medieval.

După cum este adesea cazul când vine vorba de artă, originile genului pot fi identificate în Grecia și Roma antică, scrie Britannica. Cu toate astea, termenul “farce”, de unde provine și cuvântul românesc, a fost folosit prima oară în Franța secolului al XV-lea, pentru a descrie piese care reunesc elemente de bufonerie, acrobații, caricatură și indecență, deși asemenea opere începuseră să apară deja cu sute de ani în urmă.

Potrivit Oxford Learner’s Dictionary, “farce” însuși provine din alt cuvânt francez, “farcir”, care înseamnă “a umple” – termenul era folosit inițial în context culinar, însă a început să capete un alt sens atunci când scriitorii și actorii au început să “umple” piesele religioase monotone cu scurte secvențe comice. De-aici până la binecunoscutele farse moderne nu a mai fost nevoie de mulți pași. 

Toxic – nu doar masculinitatea este toxică

Un cuvânt cu origini antice, “toxic” a avut parte de o adevărată renaștere în limbajul de zi cu zi în ultimii ani. Fie că este vorba de un prieten toxic, masculinitate toxică sau alte asemenea sintagme, popularitatea cuvântului a fost recunoscută când acesta a primit titlul de “cuvântul anului” din partea Oxford English Dictionary, 

În română, termenul a ajuns după un popas în dicționarul francez (toxique), dar înainte de asta a putut fi găsit sub forma latinească “toxicum” (otravă). La rândul său, “toxicum” își poate trasa originile în limba greacă, după cum explică Oxford English Dictionary. Mai precis, este vorba despre “toxikon pharmakon”, denumirea dată de grecii antici unei otrăvi letale în care își înmuiau vârfurile săgeților. 

Deși “pharmakon” era otrava propriu-zisă, latinii au preferat să preia “toxikon”, care provenea din “toxon”, cuvântul grecesc pentru “arc”. 

Rezultatul final nu este prea rău, pentru un joc de “telefonul fără fir” care a durat câteva mii de ani.