Fofocika din Țepilova: femeia uitată din Moldova care a descris Gulagul sovietic

Pentru modul în care a documentat – prin cuvinte și desene – propria experiență a Gulagului sovietic a fost supranumită „Soljenițîn al Basarabiei”. Azi, despre Eufrosinia Kersnovskaia nu își mai aduce aminte aproape nimeni în satele din Basarabia unde și-a petrecut o parte a tinereții, înainte de a fi deportată în Siberia, scriu Mădălin Necșuțu și Ilie Gulca într-un articol pentru Sinopsis.info.

Țepilova este un cătun așezat în coasta de apus a Sorocii, în care drumurile de moloz contrastează cu cenușiul delăsării. Preț de zece minute umblăm prin sat fără să vedem țipenie de om.

Pășind pe una dintre ulițe, prin părăgini și parcă printre case abandonate, observăm o bătrână înfofolită în haine groase, cu o basma neagră strânsă pe cap, ce iese anevoios dintr-o ogradă, de parcă ar fi apăsată de povara acestei lumi. A ieșit să cumpere cartofi de la doi băieți care au strigat-o în liniștea de mormânt a cătunului.

„Mătușă, matale știi ceva despre Kersnovskaia?”, intervenim noi. „Nu știu, măi băieți. Eu nici carte nu știu, sunt bezgramotnaia”.

Părăsind cătunul, o apucăm spre Ocolina, centru de comună situat la vreo doi–trei kilometri, peste deal de Țepilova. Ocolina este la fel de pustie, dar cu case țărănești pitorești, parcă ar fi rupte din caietele desenate ale Eufrosiniei Kersnovskaia.

Intrăm încet în sat pe ulița centrală și abia după vreun kilometru dăm de primul om – o bătrână îngrijită care smulge buruienile din poartă. Încercăm să aflăm ceva de la ea, măcar pe unde s-ar afla primăria. Ne dăm seama că nu aude și nu poate să spună o vorbă deslușită, dar are bunăvoința omului de la țară.

Aceste două așezări, cunoscute aproape în toată lumea, au fost moșia Eufrosiniei Antonovna Kersnovskaia (1907–1994), autoare a celor mai cutremurătoare memorii, „fotografiate”, despre crimele regimului sovietic. Evocările sale despre Gulagul stalinist sunt însoțite de niște desene menite să prezinte ororile comuniste așa cum au fost ele, „pentru a nu fi falsificate”, după cum subliniază chiar ea, știind foarte bine ce spune.

Născută la Odesa, în Imperiul Rus, într-o familie de nobili, Eufrosinia Antonovna, alături de familia sa, a reușit să se refugieze în 1920, în perioada Războiului civil din Rusia, în Basarabia aflată în componența Regatului României. Familia Kersnovski a fugit din Odesa după ce a reușit să scape cu zile de crimele bolșevicilor.

„Ei, ce nobili mai erau și ei?!”. Amintirile despre Eufrosinia Kersnovskaia sunt tot mai estompate astăzi în regiunea din Basarabia unde și-a petrecut o bună parte din viață.

„Fofa, așa i se spunea la noi în sat, avea aici jumătate de Țepilova, în partea din deal a satului Ocolina. Foarte mulți oameni din Țepilova au primit pământ aici, de aceea partea asta din deal era numită pol-Țepilova, jumătate de Țepilova”, ne explică Olga Moraru, fostă profesoară de istorie la școala din Ocolina și bună prietenă de-a mătușii Frăsâna, Eufrosinia Pușcaș, vecina și prietena de copilărie a Eufrosiniei Kersnovskaia.

„«Ei, ce nobili mai erau și ei?!», se întreba mătușa Frăsâna. «Eu nu înțeleg ce casă aveau ei. Nu aveau covoare nici pe jos și nici pe perete, aveau numai niște tablouri», judeca bătrâna bogăția după mintea ei.

Pe urmă, am auzit că un tablou era la o persoană care l-a dăruit sau, mai curând, l-a vândut cuiva de la Chișinău și i s-a pierdut urma”, afirmă profesoara cu o îndoială nimerită.

Își mai amintește despre cum îi povestea mătușa Frăsâna de Kersnovskaia venind la gard și strigând: „Ai borș umplut, Frăsână?!”.

Cu toate aceste amintiri frumoase, moșia de la pol-Țepilova urma să îi fie Eufrosiniei unul dintre capetele de acuzare în momentul deportării sale în Siberia, la 13 iunie 1941: „Formula de acuzare aplicată în cazul Kersnovskaia a fost următoarea: «provine din familie de moșieri» și «a trăit între 1920 și 1941 în Basarabia, în orașul Soroca, unde avea împreună cu părinții săi o moșie de peste 40 de hectare»”, arată istoricul Valeriu Pasat în prefața volumului „Preţul unei vieţi”, care cuprinde cele 12 caiete-jurnale ale celebrei memorialiste.

Născută la Odesa, rusoaică sufletește, Eufrosinia considera că autoritățile române au vrut să românizeze forțat Basarabia, comportându-se aici „prostește și fără tact” / глупо и нетактично, ceea ce a dus la o aversiune din partea localnicilor și la alimentarea mișcării subversive. „Iată de ce trupele sovietice au fost întâmpinate de preoți, în dangătele clopotelor, cu pâine și sare”, își dădea ea cu părerea.

După cum recunoaște în memoriile sale, ea însăși a participat, împreună cu alți trei adolescenți, la o „aventură”. Mai exact, în 1925, la inaugurarea Statuii Lupoaicei la Chișinău, a scris inscripții antiromânești prin oraș și a vandalizat monumentul cu pricina.

„Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor?”. Dar toate aceste crezuri ale sale aveau să ia o altă întorsătură. Peste ani, în 1940, după venirea sovieticilor, avea să își dea seama: „Oare sufletul meu nu se rupea în întâmpinarea lor [sovieticilor]? Dar de ce să subliniez că greșelile sunt proprii tuturor oamenilor? De ce să repetăm de atâtea ori că este mai ușor să îl minți pe cel care vrea să fie mințit?”.

Tatăl ei nu avea nicio pasiune pentru agricultură, era ca „monarhul britanic, care domnește, dar nu guvernează”, astfel încât tânăra Eufrosinia s-a apucat să lucreze cele 40 de hectare de pâmânt.

Avea o alură androgină și apucături mai degrabă haiducești. „În momentul în care a fost arestat tatăl ei la Odesa, Eufrosinia și mama ei s-au ascuns într-un subsol. În iarna ceea a fost un frig cumplit și, din cauza gerului pe care l-a tras, i-au înghețat maxilarele și i-au căzut dinții.

A purtat proteze și vorbea cam fonfănit. Mama ei o dezmierda «fofocika». Cu toate acestea, a avut cavaleri, dar i-a refuzat poate din cauza acestei probleme fizice”, bănuiește Olga Moraru.

Lucrând cele 40 de hectare, Kersnovskaia se considera mai mult fermier decât nobil: „Boieri, așa cum am fost numiți, nu erau în Basarabia. În 1918, majoritatea proprietarilor funciari au primit 100 de hectare la 3–4, chiar 7 sau mai multe familii. Majoritatea lor covârșitoare și-au vândut pământul”, precizează memorialista.

„Lucra împreună cu oamenii pe care îi năimea. Umbla la cosit fân și grâu. Dacă un țăran avea o problemă din domeniul zootehnic, mergea numaidecât la ea. A botezat mulți copii din sat, chiar am vorbit cu fini de botez de-ai ei, cu Anton și Vasile Rotari. Era o femeie care trăia cu problemele satului”, spune Olga Moraru.

Numai că cei care o simpatizau, subliniază profesoara, erau în minoritate: „Cea mai mare parte dintre localnici o considerau prea dură. Se temeau de ea, de aceea i-au zugrăvit un chip negativ. Umbla cu arma și, dacă dădea de cineva în pădure că taie copaci sau dacă intra în porumb, nu îl neteza pe cap. Așa își proteja ea proprietățile”.

În 1939, i-a decedat tatăl despre care spune că îl diviniza, dar nu îi era să plângă: „Trebuia să o salvez pe mama, care era să moară de tristețe. Trebuia să îi salvez nu numai viața, dar și discernământul, pe care era să îl piardă. Așa de mare era necazul…”

„Contactul cu sovieticii eliberatori”. Eufrosinia i-a întâmpinat pe sovietici, „cu optimism”, asta până la primele dezamăgiri, respectiv interogatoriile cu ofițerul enkavedist, în actuala școală din Ocolina. După asta, a fost fugărită împreună cu maică-sa din casă „desculță și cu capul gol”.

„Când i-a fost luată casa, [sătenii] i-au devastat conacul. Imediat. Veneau ăștia târâie-oghială [terchea-berchea] și se uitau cu ce au să se pricopsească. Eufrosinia, mergând prin sat, a întâlnit pe una de pe acolo care apare și în desene și a întrebat-o: „Bună ziua, Ileană. Ți-a prins bine oala mea de noapte?”, spune Nicolae Bulat, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca.

Astfel de amintiri se regăseasc acum și în alte multe cazuri.

„Consătenii i-au luat totul bunicului meu, după ce a fost deportat. Dar când a trecut Armata română Prutul, în iunie 1941, vecinii i-au spus mamei mele: «Du-te, Mașă, pe malul Răutului, căci acolo este mașina ta de cusut, covoarele… Tot ce ți-au luat». Ăștia care au furat cărau totul înapoi”, își amintește Olga Moraru.

Făcându-și griji pentru mamă-sa, Eufrosinia a decis să o trimită în România, în august 1940, la doar o lună de la instaurarea administrației sovietice, în timp ce ea s-a încăpățânat să rămână, ceea ce a costat-o 11 ani din viață: „Eram convinsă că nu voi avea nevoie de multă vreme pentru a obține buna reputație, apoi respectul și, în cele din urmă, recunoașterea deplină. Eram convinsă că voi fi cetățeanul cu drepturi depline, cetățeanul util țării mele”.

Citește tot articolul pe Sinopsis.info