Doru Căstăian: Truse de scule, arhitecturi curriculare şi epidemii globale

Ministerul educaţiei s-a gândit să consulte părinţii (şi, în principiu, şi elevii) cu privire la câteva chestiuni arzătoare privind arhitectura curriculară la gimnaziu: numărul de discipline obligatorii, numărul de ore alocate disciplinelor, felul în care se răspunde prin aceste discipline intereselor elevului, care trebuie să fie eventualele discipline opţionale şi modul în care anumite discipline ar putea fi livrate în pachet.(i) Cu greu se putea găsi un set de întrebări care să zgândăre mai apăsat convingerile părinţilor, convingeri mai vechi sau mai noi, adesea disonante, cu greu având o bază în cunoaştere pedagogică reală.

Îmi veţi permite să realizez o scurtă analiză cu privire la imaginarul public care ar putea sta la baza răspunsurilor acestora.

În primul rând, voi spune că îmi doream de mult să scriu câteva rânduri despre o teorie îndelung circulată şi amintită îndeobşte atunci când trebuie să ne văităm de ineficienţa şcolii şi să ne arătăm stupefiaţi de înapoierea fără leac a profesorimii române. Mă refer la ideea că şcoala umple minţile copiilor cu cunoştinţe inutile şi că îi forţează să memoreze tot felul de prostii în loc să-i înveţe eventual să gândească sau să facă lucruri utile în viaţă. Am mai vorbit accidental despre asta (ii), dar cred că merită să fac câteva precizări în contextul demersului (populist) al ministerului de a întreba părinţii şi elevii cu privire la arhitectura curriculară de la gimnaziu.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

Idei practice pentru a mânca sănătos în călătoriile lungi

5:18

Ce spune filozoful Gabriel Liiceanu despre liderii politici de azi: Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă și Klaus Iohannis

9:22

Forța motrică din spatele unei lumi tot mai digitale și interconectate

4:57

Ideea nu este mai mult decât o simplificare dubioasă care ar putea rămâne inofensivă dacă ar circula exclusiv pe grupuri de Wup sau prin speech-uri motivaţionale. Dar ea circulă de asemenea prin minţile părinţilor şi (mai grav!) prin minţile elevilor. Iar când un elev nu îţi oferă măcar în principiu deschiderea aceea care e precondiţia unei învăţări de calitate, atunci este imposibil ca lucrurile să mergă bine.

De ce este această convingere o eroare periculoasă? Şi, mai ales, de ce prinde atât de uşor?

Este greşită în primul rând pentru că se bazează pe o teorie grosolană şi falsă cu privire la învăţare şi la felul cum funcţionnează mintea umană. Am numit-o teoria trusei de scule. Conform acestei teorii, cunoştinţele  stau în memoria unui om precum sculele într-o trusă. Prin urmare, fiecare sculă va fi folosită în funcţie de necesitate şi de context, aşa cum ciocanul este folosit doar pentru a bate cuie (şi eventual pentru a sparge nuci de cocos). Prin urmare, întrucât este foarte improbabil să poţi întâlni în viaţă situaţii în care să poţi utiliza direct teorema lui Pitagora, noţiuni de prozodie, versuri din lirica de dragoste a lui Eminescu sau principiul al doilea al termodinamicii, aceste cunoştinţe vor fi declarate inutile. Se recomandă predarea exclusivă a cunoştinţelor utile, de exemplu noţiuni de educaţie financiară, sexuală sau antreprenorială.

Este, de asemenea, o teorie care prinde uşor şi ne putem întreba de ce.

În primul rând pentru că este o teorie intuitivă. Pare limpede, pare să explice efectele confuziei şi inadecvării multor absolvenţi după terminarea şcolii. De asemenea, pare să explice analfabetismul funcţional, lipsa de interes pentru formarea profesională, lipsa de implicare socială şi, în general, stângăcia lor socială şi economică postabsolvire. Evident, tinerii puşi să memoreze fără discernământ tone de infomaţie inutilă nu pot arăta decât aşa.

În al doilea rând, este o teorie convenabilă. Convenabilă pentru elevii care nu sunt dispuşi să depună efort intelectual, convenabilă pentru părinţii care îşi pot explica astfel multe eşecuri ale fiilor şi fiicelor. Convenabilă chiar şi pentru unii profesori, în special cei care şi-ar dori noi raporturi de forţe în cadrul plajei orare. 

În al treilea rând, pare confirmată prin observare şi autobservare. În viaţa de zi cu zi, pe stradă şi chiar pe reţelele de socializare, chiar nu întâlnim oameni folosind teorema lui Pitagora sau lirica lui Eminescu, eventual cu excepţia cazului când vor să impresioneze pe cineva cu cunoştinţele lor (inutile, evident) cam în felul în care păunul îşi exhibă coada impresionantă (la fel de inutilă şi, de multe ori, dezadaptativă), în faţa păuniţelor.

Nu în ultimul rând, este coerentă cu imaginarul funcţionalist şi utilitarist al epocii care şi-ar dori ca, la limită, să fie validate numai acele discipline care dau strict competenţe măsurabile şi preluabile pe piaţa muncii. 

Aşadar, este o idee care prinde. Dar este fundamental greşită.

• Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de Doru Căstăian