Am fost vicepremier pentru o zi. Sau ce e de făcut cu companiile de stat

Mi-am petrecut ziua de ieri dezminţind în stânga şi în dreapta că voi lua locul lui Dragoș Anastasiu ca vicepremier cu reforma. Nu că s-ar fi pus vreo clipă problema de aşa ceva, dar chestia se întinsese ca focul în preerie, inclusiv la amici din Republica Moldova. Retrăiam momentul din 2012 când, tot aşa, fusesem dat pe surse ca ministru de Interne (?!) iar din sperietură sistemul începuse să-mi arunce preventiv în cap oale şi crătiţi.

Presupun că totul a plecat de la nişte observaţii făcute pe facebook despre ce ar însemna cu adevărat o reformă a companiilor publice. Că s-a putut genera un asemenea efect arată doar cât de goală de conţinut era discuţia până atunci, cantonată în subiectul necesar, dar uşor simplist al reducerii posturilor, sinecurilor şi indemnizaţiilor în consiliile de administraţie.

Însă ideea că un cetăţean privat ca mine ar putea veni de pe stradă, ocupa o funcţie de decizie la vârful statului şi lua atribuţia de a reforma nucleele de putere şi resurse reprezentate de companiile publice (şi administraţia locală), adică baza politică pe care s-au construit PSD şi PNL, cu larga participare a diverse grupuri de interese arondate serviciilor secrete, e ridicolă în sine.

În primul rând, e nevoie de legitimitate democratică pentru aşa ceva. Coordonatorul reformelor respective trebuie să fie într-un partid votat de oameni, şi nu aşa oricum, dar cu o masă critică de cadre în spate. În al doilea rând, trebuie să fi mâncat pe pâine măcar câţiva ani problematica companiilor publice (State Owned Enterprises – SOEs în jargon de public policy), plus reglementările şi practica europeană a SGI / SGEI (services of general – economic – interest) care exact la aceste făpturi hibride din spaţiul public se referă.

A pune într-o găleată toate “companiile publice” – au, n-au monopol pe anumite prestaţii, funcţionează sau nu în piaţă concurenţială etc – şi a face pe ele o medie de indicatori financiari şi de management e un nonsens. Reducerea membrilor şi indemnizaţiilor din CA e o mişcare bună pentru publicul nervos, dar altfel una naivă şi care nu rezolvă mare lucru din proasta funcţionare a entităţilor.

Bine, o să spuneţi, dar nici Anastasiu nu îndeplinea criteriile astea. E adevărat, dar în cazul lui se mersese pe ideea cea veche, promovată odinioară în showuri TV gen “Guvernul privat”, că dacă aduni într-o cameră cei mai de succes oameni de afaceri, ei vor veni cu o soluţie pentru reforma instituţiilor de stat, pe baza experienţei lor manageriale.

Evident că chestia nu funcţionează, statul fiind un animal complet diferit de piaţă, care merge după alte reguli şi reflexe, fiind creat în ordine logică tocmai pentru a suplini “defectele pieţei”. Dar asta nu-i opreşte pe oameni să încerce, din nou şi din nou.

Curios e că se întâmplă chestia asta exact când România negociază primirea în OECD, un club al ţărilor bogate şi bine guvernate, cu intenţia declarată de a deveni membri deplini în 2026. Or, furcile caudine prin care ne trece OECD sunt în bună parte tocmai despre funcţionarea administraţiei publice şi calitatea guvernanţei corporative, cu o grămadă de expertiză încorporată şi instrucţiuni de cum ar trebui făcute reformele.

Este foarte curios, în aceste condiţii, că n-am auzit vreo referire la practica şi cerinţele OECD, care dacă ar fi transpuse exact în practică ne-am rezolva mare parte din blocajele din PNRR.

Strict despre companiile publice: pică pe noi raftul cu studii şi rapoarte comparative care arată că Tarom n-are nimic de-a face cu Romsilva, Eximbank cu CFR, societăţile din energie cu Monitorul oficial, şamd. Analizele trebuie să fie sectoriale şi specifice, încercând să echilibreze partea comercială cu cea de serviciu public (dacă există) şi să facă managerului un contract cu indicatori judicioşi în acest sens. Unii, puţini, vor fi comuni, dar cei mai mulţi vor fi speciali şi vor trebui să încorporeze o decizie asumată de politică publică.

De exemplu, Metrorex face “pierderi” de 60% acoperite prin subvenţii, adică noi călătorii achităm doar vreo 40% din costul real al prestaţiei. E realist să pui ţintă unui manager “eliminarea pierderilor”? Evident nu, în viitorul previzibil. Transportul public de tip metrou va continua să fie subvenţionat pentru o grămadă de motive care ţin de urbanismul modern, reducerea poluării şi considerente sociale, conform unei strategii complexe de mobilitate metropolitană de secol 21.

Cât şi cum, şi ce program ai pe ani înainte pentru a reduce sau calibra mai bine această subvenţie, nu depinde de managerul în cauză, ci de o grămadă de alţi factori de decizie democratică în sectorul public. Pe de altă parte, este Metrorex căpuşată, are ea costuri mai mari decât ar trebui, există resurse interne de eficientizare pe care un manager bun şi non-clientelar le-ar putea operaţionaliza? Cel mai probabil, da.

Marea artă este de a concepe un contract de management pe baza acestei analize sofisticate, cu ţinte clare, dar realiste şi care să vizeze doar aspectele pe care managementul companiei le poate controla, nu variabilele externe care i se impun (de exemplu, plafonarea preţurilor din motive sociale).

Asta trebuia să facă celebra instituţie AMEPIP, aflată în coordonarea marelui nod de reţea transpartinic numit Marian Neacşu (fost PRM, fost la agrarieni, apoi PSD – aripa pro-Gabriel Oprea, apoi fugit la PRO cu Ponta, iar acum din nou în PSD). Dar AMEPIP sub mâna lui a ajuns ea însăşi un pol al sinecurilor şi sursă de blocaj al banilor europeni, deci ce să mai discutăm.

Iar de alte lumini ale PSD precum ministrul Radu Oprea, ce să mai zicem, dacă el compară profitul în firme private pe pieţe intens competitive (Dacia, Lidl etc) cu cele ale marilor monopolişti de facto pe resurse sau prestaţii publice, precum Hidroelectrica, Transgaz, Transelectrica sau Imprimeria Naţională, şi constată cu uimire că ultimele au rate mai mari, de unde rezultă că au şi manageri mai buni!

Cum ar veni, notarul care fabrică bani dând cu ştampila, pe o piaţă restricţionată la intrare prin lege, care-i aduce clienţi ca oile la strungă, se cheamă că mai bun manager decât nea Vasile care are tarabă în piaţa Obor şi-şi strigă marfa. Iar omul ăsta a fost ministru al mediului de afaceri, vă daţi seama.

Culmea e că ce trebuie făcut e clar în legea 111/2016, care nu face decât să transpună ghidurile de bună practică ale OECD în domeniul companiilor publice. Dar asta se poate abia după ce inventariem măcar companiile publice, la nivel central şi local, sarcină mai dificilă decât vă imaginaţi. Cu vreun deceniu şi ceva în urmă, când ne apucasem de treaba asta, cu ajutor de la Banca Mondială şi FMI, rezultaseră vreo 1260 corporaţii publice care raportau (cum da Dumnezeu) la Ministerul Finanţelor, dar vreo 9000 de entităţi dacă includeam şi pe cele de la nivel local după o definiţie mai largă a OECD. Ulterior, prin 2020, România raportat aproximativ 1400 de ICS-uri (întreprinderi cu capital de stat), cel mai mare număr din UE, incluzând atât companii centrale, cât și locale, în sectoare cheie precum energie, transport, servicii urbane și altele, unele fără justificare economică clară.

Multă lume vehiculează cifre precise, ca şi când am şti ce se întâmplă, dar adevărul e că AMEPIP a fost creată pe principii politico-clientelare, fără o preocupare pentru a aduce specialişti care să gestioneze detaliile sofisticate ale echilibrării eficienţei cu mandatul de serviciu public pe care îl au multe din aceste entităţi, sarcină care nu prea seamnănă cu finanţa corporatistă standard.

Culmea e că asemenea români există şi au lucrat în afara ţării, în regiune, exact la eficientizarea sectorului public, deoarece în România n-a fost loc de ei. Pe scurt, plutim în ceaţă şi ne agăţăm de soluţiile simple, cum ar fi că dăm afară doi din cei şapte membri ai CA.

În încheiere, un pasaj dintr-un raport scris cam în acea perioadă cu un diagnostic care rămâne perfect valabil azi:

Principala provocare rămâne implementarea măsurilor agreate. Dacă nu s-au putut respecta termenele clare pentru selecția consiliilor de administrație și a managerilor, în ciuda unui mandat explicit prevăzut în Legea 111, impunerea criteriilor de performanță este și mai dificilă. Limbajul din documentul de fundamentare e, de asemenea, destul de blând în ceea ce privește monitorizarea performanței. De exemplu, nu e clar dacă unitatea (AMEPIP) va avea într-adevăr o capacitate mai mare de a „impune” performanța decât activitatea analitică deja desfășurată anterior în cadrul Ministerului Finanțelor. Totuși, ea ar putea avea mai multă influență în cazul companiilor cu pierderi majore, care necesită planuri de restructurare. Este important ca în cadrul acestei unități să se dezvolte o capacitate solidă de analiză privind ajutorul de stat, care în prezent lipsește atât în ministere, cât și în primării și în Consiliul Concurenței; acest lucru i-ar putea conferi mai multă autoritate în solicitarea unor restructurări efective ale anumitor companii.