G4Media.ro

Ziua Internațională de Amintire a Holocaustului: Ce a fost Holocaustul? Întrebări și…

Ziua Internațională de Amintire a Holocaustului: Ce a fost Holocaustul? Întrebări și răspunsuri

În fiecare an pe 27 ianuarie este marcată Ziua Internațională de Amintire a Holocaustului, în memoria datei la care în 1945 a fost eliberat de Armata Roșie lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde naziștii au exterminat peste un milion de persoane, marea majoritate evrei. În ceea ce urmează vom încerca să răspundem unor întrebări despre Holocaust, cauzele și efectele sale.

Ce a fost Holocaustul?

Holocaustul a reprezentat persecuția și uciderea sistematică, condusă și impulsionată de stat, a șase milioane de evrei de către regimul nazist și colaboratorii săi între 1933 și 1945 în Europa și Africa de Nord. Apogeul persecuției și al crimei a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Până la sfârșitul războiului din 1945, germanii și colaboratorii lor au ucis aproape doi din trei evrei europeni, potrivit Muzeului Holocaustului de la Washington.

Naziștii considerau că germanii sunt superiori rasial. Ei credeau că evreii reprezintă o amenințare pentru așa-numita comunitate rasială germană. Deși evreii au fost victimele principale ale Holocaustului, naziștii au vizat și alte grupuri ca romii, persoanele cu dizabilități, unele popoare slave (în special polonezi și ruși) și oamenii de culoare considerat inferiori din punct de vedere biologic. Regimul condus de Adolf Hitler a persecutat și alte grupuri din cauza politicii, ideologiei sau comportamentului. Aceste grupuri includeau comuniști, socialiști, Martorii lui Iehova, homosexuali și oameni pe care naziștii îi numeau „asociali” și „infractori de profesie”.

De ce evreii?

Antisemitismul, teama sau ura față de evrei, a existat în Europa cu secole înainte de Holocaust. Biserica creștină timpurie i-a înfățișat pe evrei ca fiind nedispuși să accepte Cuvântul lui Dumnezeu, ca agenți ai diavolului și ca ucigași ai lui Isus. (Vaticanul a renunțat la aceste acuzații de deicid în anii 1960.) În Evul Mediu, legile îi restricționau pe evrei și îi împiedicau să dețină pământ sau să dețină funcții publice. Evreii au fost excluși din majoritatea ocupațiilor. Acest lucru ia forțat să-și câștige existența prin împrumuturi de bani și comerț. Evreii au fost acuzați că au provocat ciumă, că au ucis copii pentru ritualuri religioase și că au conspirat în secret pentru a domina lumea. Niciuna dintre aceste acuzații nu era adevărată.

Un nou tip de antisemitism a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La baza ei era teoria conform căreia evreii nu erau doar un grup religios, ci o „rasă” separată, inițiată de publicistul german Wilhelm Marr în 1879. Antisemiții considerau că evreii sunt periculoși și amenințători din cauza „sângelui lor evreiesc”. Ei credeau că evreii vor fi în continuare o amenințare chiar dacă o persoană evreică s-ar converti la creștinism. Rasismul antisemit a unit aceste noi teorii rasiale cu stereotipuri mai vechi anti-evreiești. Aceste idei au câștigat o largă acceptare.

După Primul Război Mondial, noul Partid Nazist și liderul său, Adolf Hitler, i-au învinuit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei. Ei au susținut că evreii germani, o mică minoritate a populației Germaniei, „înjunghiaseră Germania în spate”. Acest lucru nu era adevărat – evreii germani au luptat și au murit pentru Germania în timpul războiului. Istoricii nu pot urmări antisemitismul lui Hitler la niciun eveniment sau incident specific. Când Partidul Nazist a preluat puterea în Germania în 1933, rasismul lor antisemit a devenit o politică oficială a guvernului.

Când și cum a avut loc Holocaustul?

În ianuarie 1933, Adolf Hitler, liderul Partidului Nazist, a fost numit cancelar al Germaniei. Partidul Nazist a transformat rapid Germania dintr-o nouă democrație slabă într-o dictatură cu un singur partid. A început să-i persecute pe evreii germani aproape imediat. Până în 1935, evreii au fost deposedați de cetățenia germană. În 1938, bărbații evrei au început să fie arestați și trimiși în lagăre de concentrare doar pentru că sunt evrei.

Adolf Hitler și Heinrich Himmler, Foto: Muzeul Holocaustului Washington

Germania nazistă a anexat, a invadat și a ocupat și țările vecine pentru a obține ceea ce ei au numit Lebensraum (spațiul de locuit). În septembrie 1939, invazia germană a Poloniei a determinat Marea Britanie și Franța să declare război, iar al Doilea Război Mondial a început. Pe măsură ce teritoriul Germaniei creștea, milioane de evrei au ajuns sub control nazist. Autoritățile germane i-au adunat pe evrei și i-au forțat pe mulți dintre ei să intre în ghetouri.

Până în vara lui 1941, Germania nazistă și colaboratorii săi au început să ucidă sistematic evrei europeni. După declanșarea războiului împotriva URSS naziștii și aliații lor, printre care și România condusă de Ion Antonescu au ucis peste un milion de evrei care trăiau în Uniunea Sovietică în ceea ce s-a numit “Holocaustul prin gloanțe”.

Pe 20 ianuarie 1942 la Wannsee în suburbia Berlinului a fost pus la punct planul care a fost numit „Soluția finală” care avea ca scop uciderea prin metode industriale a întregii populații evreiești din Europa – 11 milioane de oameni. În acest scop naziștii au dezvoltat gazarea cu Zyklon-B, bazat pe acid cianhidric cu care au ucis peste două milioane de oameni, majoritatea evrei, în perioada 1942 – 1944 în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Belzec, Sobibor și Treblinka din Polonia ocupată.

Printre victime se numără și evreii din nordul Transilvaniei aflată sub administrație ungară, deportați în masă și nimiciți la Auschwitz după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă pe 19 martie 1944.

O altă parte dintre victimele Holocaustului au murit fiind obligate să lucreze până la epuizare ca sclavi în fabrici și proiecte de construcții ale naziștilor și aliaților lor, alții murind de foame, frig și boli.

Care a fost rolul României în Holocaust?

Prima măsură discriminatorie oficială a fost luată de guvernul Goga/Cuza care în ianuarie 1938 a adoptat un decret care a stat la baza retragerii cetățeniei române a unui număr de 225.222 de evrei din totalul de peste 800.000 care trăiau în România la acea dată.

Evrei la trecerea Nistrului în deportare, Foto: Muzeul Holocaustului Washington

Pe 6 septembrie 1940 a fost instaurat regimul național-legionar condus de Ion Antonescu, aliat cu Mișcarea Legionară, care a trecut la legiferarea unor măsuri de excludere din viața publică a evreilor și de spoliere economică a lor.

În ianuarie 1941 legionarii, angajați într-o luptă pentru putere cu Antonescu, au ucis peste 120 de evrei în Pogromul de la București. Violențele fizice împotriva evreilor s-au generalizat după intrarea României în războiul împotriva URSS în vara lui 1941. Pogromul de la Iași și Trenurile Morții, “curățirea terenului” în Basarabia, Bucovina și Herța, deportările și marșurile morții în Transnistria, masacrele din Transnistria (Bogdanvka/Golta, Odessa, Berezovka, etc), lagărele de pe întreg teritoriul Transnistriei, deportarea romilor în vara lui 1942 constituie parte integrantă a Holocaustului. Antonescu a dorit să curețe România de evrei și a supus unei politici de genocid pe evreii din Basarabia, Bucovina (inclusiv sudul neocupat de URSS în iunie 1940), Herța, Dorohoi (neocupat de sovietici în iunie 1940) și Transnistria. Evreii din Vechiul Regat și Sudul Transilvaniei au scăpat de deportare în masă atunci când, în vara lui 1942, Antonescu s-a răzgândit și nu a mai acceptat punerea în practică a planului german care prevederea deportarea a 275.000 de evrei în lagărul de la Belzec.

Potrivit Raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” publicat în 2004 statul român se face responsabil de moartea a 280 – 380 mii evrei și 11 mii de romi în perioada 1940 – 1944.

De ce nu au fugit evreii din calea naziștilor? De ce nu au opus rezistență ?

Răspunsul mai lung este că evreii germani erau cetățeni patrioti. Peste 10.000 au murit luptând pentru Germania în Primul Război Mondial, iar mulți alții au fost răniți. Evreii germani au primit medalii pentru vitejia lor în timpul războiului și pentru serviciul militar. Multe familii de evrei germani au trăit în Germania de secole și au fost puternic asimilate la începutul secolului al XX-lea.

Vasul Struma scufundat pe 27 februarie 1942 de un submarin sovietic în Marea Neagră Foto: Muzeul Holocausutului Washington

Cei care au încercat să plece au avut dificultăți în a găsi țări care să-i accepte, mai ales că regimul nazist nu le-a permis să-și scoată bunurile din țară. Mulți au încercat să ajungă în Statele Unite, dar legea americană a imigrației a limitat numărul de imigranți care puteau intra în țară. Marea Depresiune în curs a însemnat că evreii care încercau să meargă în Statele Unite sau în altă parte au trebuit să demonstreze că se pot întreține financiar. Acest lucru a fost foarte dificil, deoarece evreii erau jefuiți de germani înainte ca aceștia să poată pleca. Chiar și atunci când se putea găsi o nouă țară, era nevoie de mult timp, documente și bani pentru a ajunge acolo. În multe cazuri, aceste obstacole nu au putut fi depășite.

În octombrie 1941, Germania a interzis emigrarea evreilor din orice teritoriu aflat sub controlul său. Până atunci, politica nazistă se schimbase de la emigrarea forțată la asasinarea în masă.

România lui Antonescu a permis emigrarea în Palestina a doar 4.987 de evrei în 17 transporturi pe vase, dintre care două, Struma și Mefkure, au fost scufundate de submarine sovietice, ucigând peste 1.100 de evrei.

Ideea că evreii nu au ripostat împotriva germanilor și aliaților lor este falsă. Evreii au efectuat acte de rezistență în fiecare țară ocupată de germani și pe teritoriile partenerilor Axei Germaniei. Împotriva probabilităților imposibile, au rezistat în ghetouri, lagăre de concentrare și centre de ucidere. Au existat, totuși, mulți factori care au îngreunat rezistența, inclusiv lipsa de arme și resurse, înșelăciune, frică și puterea copleșitoare a germanilor și a colaboratorilor lor.

Ce s-a întâmplat cu responsabilii inițierii, organizării și executării Holocaustului?

Adolf Hitler și principalul său adjunct în materie, liderul SS, Heinrich Himmler, s-au sinucis în 1945, iar principalii lideri naziști au fost judecați de către Aliați la Nurnberg, majoritatea fiind găsiți vinovați, inclusiv de crime împotriva umanității, ca Holocaustul, iar o parte dintre ei au fost condamnați la moarte și executați.

Ion Antonescu, alături de adjunctul său Mihai Antonescu, au fost executați pe 1 iunie 1946, Foto: Muzeul Holocaustului Washington

În țările aliate sau ocupate de naziști au fost judecați liderii statelor respective și colaboraționiștii de frunte: Ion Antonescu (România), Ferenc Salasi (Ungaria), Jozef Tiso (Slovacia) au fost condamnați la moarte și executați, iar Ante Pavelic (Croația) a fost condamnat la moarte în contumacie – toți în țări intrate după 1945 în sfera de influență sovietică, dar și Philippe Petain, Pierre Laval (Franța), Vidkun Quisling (Norvegia) sa Anton Mussert (Țările de Jos) au fost judecați, condamnați la moarte și executați (cu excepția lui Petain, căruia i-a fost comutată sentința în închisoare pe viață) în țări democratice pentru rolul jucat în alianța cu naziștii și în Holocaust.

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter