Veteran din Afganistan și campion Invictus: În caz de război, şi aşa, în cărucior, eu voi merge la luptă

Plutonierul major Ionuţ Claudiu Butoi, veteran rănit în Afganistan şi campion Invictus, poate fi un exemplu pentru toţi cei care, la un moment dat, se simt descurajaţi în faţa provocărilor vieţii. Născut în 1978 în municipiul Câmpulung din judeţul Argeş, el a optat pentru o carieră militară în anul 2003, perioadă în care armata României se afla în plin proces de profesionalizare, în perspectiva aderării la NATO, transmite Agerpres.

„Am ales cariera militară în anul 2003, atunci când (…) era o perioadă de tranziţie, nu se mai făcea stagiul militar obligatoriu şi se trecea la militari angajaţi pe bază de contract. Am fost printre primele serii, în 2002 a început prima serie, eu am fost a treia serie în 2003, când m-am angajat. M-am angajat pentru că era un loc de muncă stabil. (…) Perspectiva de a avea un loc de muncă stabil pentru mine a fost esenţială. Apoi uşor, uşor m-am adaptat şi a început să-mi placă. Eu am fost distribuit ca şofer şi servant trei la aruncătoare de 82 de milimetri, adică pe lângă şofer eram şi cel care căra placa de bază a aruncătorului şi asamblam bombele cu care se trăgea”, povesteşte Ionuţ Butoi.

El subliniază că aderarea la NATO implică nu doar beneficii de securitate, ci şi obligaţii asumate faţă de parteneri, la fel cum, pentru un militar, apărarea propriei ţări rămâne o îndatorire de bază, în orice context.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Sfaturi pentru a evita să te simți prea plin după o masă

05:35

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

„Mulţi civili nu au înţeles de ce mergem noi în războaie în altă ţară, nu au înţeles faptul că, intrând în NATO, noi ne-am asumat nişte îndatoriri, aşa cum şi NATO are îndatoriri faţă de noi. Şi cel mai important lucru este că, dacă noi am fost şi am purtat războaie departe de ţară, iată că acum NATO vine şi ne apără. Asta trebuie să înţeleagă oamenii, că noi nu am fost mercenari, nu ne-am dus acolo pentru bani, ne-am dus acolo pentru ţară şi eu, cel puţin, acum stau liniştit. Şi în caz de război, eu tot timpul am zis că şi aşa, în cărucior, eu voi merge la luptă, niciodată nu mă voi da bătut. Am fost român şi sunt român până la moarte, nu am cum să mă schimb”, afirmă militarul veteran.

A fost rănit pe 31 august 2008, în Afganistan. În timp ce executa o misiune de patrulare, TAB-ul în care se afla împreună cu alţi patru militari români a fost aruncat în aer de un dispozitiv exploziv improvizat. În urma exploziei, şi-a fracturat coloana şi a rămas paralizat de la brâu în jos. În acelaşi atac şi-a pierdut viaţa sublocotenentul post-mortem Dragoş Alexandrescu.

„În 2008 am plecat în Afganistan. Accidentul a fost la o lună şi jumătate după ce am ajuns acolo, după repetate misiuni în afara bazei, am avut cel puţin vreo 12 sau 14. (…) Nu mi-a plăcut să stau în bază, am avut posibilitatea să fac pază la bază, dar parcă nu simţeam că sunt în război, ca să zic aşa. (…) Şi atunci am decis, piesa noastră, împreună cu Dragoş Alexandrescu, Dumnezeu să-l ierte, să ieşim, să mergem în misiune, pentru că simţeai că faci ceva 24 de ore, după aia puteai să te odihneşti”, îşi aminteşte Ionuţ Butoi.

A fost operat la Spitalul american din Ramstein (Germania) şi a urmat o perioadă de recuperare dificilă, chiar dacă acum, privind retrospectiv, amintirea acelor suferinţe s-a mai atenuat.

„Acum, trecând anii, parcă nu a fost chiar atât de greu, dar a fost destul de greu, pentru că primul lucru este să te întrebi ce mai poţi face pentru familia ta, ce mai poţi face în viaţă, pentru că, la noi în ţară, persoanele cu dizabilităţi nu prea le vedeai pe stradă. Şi nu puteai şti cum te vor privi oamenii. Lucrurile astea au fost, dar ieşind în fiecare zi, cel puţin comunitatea de la mine din oraş… unii mă opreau pe stradă şi-mi mulţumeau că le dau putere să meargă mai departe”, povesteşte pentru AGERPRES militarul.

După perioada de recuperare a început apropierea de activitatea sportivă. A cochetat mai întâi cu înotul, apoi cu ridicarea greutăţilor, pentru ca în final să ajungă la tir cu arcul, disciplina la care avea să realizeze performanţe remarcabile.

„În 2011 a fost primul contact cu activitatea sportivă, pentru că eu, mergând la recuperări, ştiam că pot să înot pe spate şi în 2011 (…) un coleg de suferinţă strângea persoane cu dizabilităţi şi am mers la Braşov la maratonul de 24 de ore. (…) Aveam şi noi un culoar acolo şi era echipă din persoane cu dizabilităţi, mare parte. Şi acolo am înotat câte 30 de minute la fiecare patru ore, când îţi venea rândul, timp de 24 de ore nu se oprea competiţia. (…) Ultima tură ştiu că am avut-o dimineaţă, la 05,30. În 2014 a venit Invictus. (…) Domnul colonel Patrick Luca a auzit de proiectul Invictus şi atunci a zis: de ce să nu participe şi România atâta timp cât acolo participă ţările membre NATO. (…) Atunci ne-am strâns şase militari răniţi, am rămas doar cinci, şi atunci am zis: ce pot să fac, să înot, poate să ridic o greutate, nu pot să fac prea multe. (…) În 2016, când am fost acceptaţi, a început pregătirea şi primul sport a fost powerlifting. Şi apoi a venit tirul cu arcul”, îşi aminteşte Ionuţ Butoi.

Experienţa sa îl determină să sublinieze importanţa pe care practicarea sportului, la orice nivel, o are asupra sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor.

„Proiectul Invictus este despre a te autodepăşi, nu pentru performanţă. Proiectul a venit în sprijinul nostru, pentru a ne susţine. Sunt voluntarii Invictus (…) şi datorită lor vin şi sponsorii care ne susţin. Dacă nu ar fi fost proiectul, ar fi fost destul de greu să facem acest sport, pentru că fără un arc de competiţie, de exemplu, costă minim 25.000 de lei (…). Performanţa de fapt a venit nu că ne-am dorit performanţă, performanţa a venit făcând sport în fiecare zi. Şi ceea ce recomand tuturor este ca cel puţin 30 de minute în fiecare zi să facă sport, pentru că sportul înseamnă sănătate”, spune campionul Invictus.

Cel care l-a ajutat să atingă performanţa într-un timp foarte scurt la tir cu arcul a fost profesorul Aurel Robu.

„Am participat întâi la un concurs de începători, persoane cu dizabilităţi, l-am câştigat şi apoi am zis că mi-aş dori să încerc şi arcul la care trag eu acum, compound, cel cu scripeţi. Şi atunci primul arc a fost un arc vechi, pe ăla l-a avut domnul profesor, în loc de aparate de ochire aveam un bold pe care îl ridicam, îl coboram – era înălţimea, îl împingeam, îl scoteam – era stânga-dreapta. (…) Şi aşa mergeam şi trăgeam cu arcul pe timp de iarnă din dorinţa de a face sportul acesta, care mi-a plăcut extraordinar de mult. La primul campionat naţional în sală, la 18 metri, am participat cu arcul ăla, am ieşit pe cinci sau şase, nu aveam ce să fac, pentru că băieţii care trăgeau la vremea aceea cu arcul aveau lupe, aveau tot ce le trebuia pe arc”, arată militarul.

După închegarea proiectului Invictus, a urmat un cantonament centralizat la Săftica şi dotarea cu arcuri mai performante pentru viitoarele competiţii. Iar succesele au venit iniţial din postura de competitor, apoi din cea de antrenor.

„După aceea a venit prima competiţie la Toronto, unde la individual am câştigat argintul, adică în nici şase luni am ajuns să câştig argintul la Jocurile Invictus, unde chiar erau sportivi buni (…) şi aurul cu echipa. (…) Cei din echipa Statelor Unite, sportivi cu mare experienţă competiţională, au rămas surprinşi că noi, echipa României, am reuşit să-i batem. Au fost uimiţi şi chiar ne-au felicitat. (…) A urmat Sidney, unde nu m-a mai interesat la individual locul pe care îl ocup, am luat locul cinci, dar am zis ca la echipă să păstrăm tradiţia şi să câştigăm aur. Şi chiar am câştigat. (…) După aceea nu am mai putut concura la Invictus, pentru că la Invictus trebuie să-i laşi şi pe ceilalţi colegi să participe, şi atunci am devenit antrenorul băieţilor care la Haga au câştigat argintul la echipă şi aurul la individual. Elevul meu, pe care l-am crescut de la zero, a câştigat aurul la individual. M-am bucurat mai mult decât dacă aş fi câştigat eu, pentru că să ştii că poţi să-ţi ajuţi un camarad să facă performanţă este ceva extraordinar. Apoi au urmat jocurile de anul trecut de la Dusseldorf, unde echipa a câştigat argintul şi bronz la individual”, îşi aminteşte cu mândrie Ionuţ Butoi.

În prezent este încadrat la Batalionul 49 Apărare CBRN „Argeş” şi este antrenor pentru colegii din lotul de tir cu arcul compound al echipei Invictus România, iar planurile sale de viitor includ continuarea activităţii sportive.

„Am făcut raport de mutare la CSA Steaua Bucureşti, ca antrenor, durează puţin, că aşa sunt procedurile, dar aştept. (…) La lotul naţional paralimpic urmează să mergem la europene. Calificare la Paris (la Jocurile Paralimpice – n.r.) din păcate nu s-a putut. Ne antrenăm pentru următoarea ediţie, la care sperăm să obţinem o calificare”, mărturiseşte plutonierul major Ionuţ Claudiu Butoi.