G4Media.ro

Prosperi sau egali: spre ce ne îndreptăm? (Op-ed)

Prosperi sau egali: spre ce ne îndreptăm? (Op-ed)

Printre ideile care animă unele evoluții social-politice care au loc în diverse zone ale lumii se află și aceea referitoare la slăbiciunile capitalismului. În unele cazuri această idee conține, implicit sau explicit, o simpatie pentru socialism. Sunt însă convins că foarte mulți dintre cei care simpatizează socialismul nu pornesc nici de la o înțelegere riguroasă a ceea ce este capitalismul și a modului în care acesta funcționează, nici de la o definiție riguroasă a ceea ce ar putea fi socialismul sau de la cum ar putea el funcționa fără elementele capitaliste pe care ar dori să le elimine.

Simpatia lor pornește mai degrabă de la două trăsături pe care le-ar avea socialismul. Prima ar fi aceea că în socialism oamenii ar fi, economic, virtual egali. A doua trăsătură ar fi aceea că el ar fi ceva mai mare decât noi toți, dar totuși o construcție concepută rațional, cu mințile noastre, generând percepția că ne-am putem controla mai bine soarta. Ideea că omul poate construi o societate care ar asigura egalitatea economică este seducătoare prin realizări, dar și eroică, deoarece ar presupune victoria în lupta cu cei care susțin capitalismul în care inegalitățile par să se adâncească.

Odată ce simpatizanții socialismului privesc romantic la aceste rezultate clamate ale socialismului, ei nu mai au nevoie să înțeleagă riguros ce este capitalismul, ci este suficient să accepte că orice ar fi, este inferior socialismului pentru că nu are trăsăturile de mai sus. Această abordare se translatează și la politicienii și economiștii ce cred în „a treia cale” a redistribuirii, adoptând totuși politici prietenoase față de piețe, deși unii politicieni de stânga din SUA și Marea Britanie văd socialismul lor democratic compatibil cu „un nivel al intervenționismului statal în industria anterior privată –  fie direct, fie prin cooperativizare forțată – care are puține antecedente în democrațiile moderne” (The Economist, „Millennial socialists want to shake up the economy and save the climate”, 14 februarie 2019).

Ei găsesc întotdeauna inegalitățile economice din capitalism ca fiind prea mari, ignorând că poate idealurile lor referitoare la egalitate sunt iluzorii, și identifică piețele ca vinovat, ignorând că poate aceste inegalități ar putea fi chiar mai mari dacă am reduce rolul piețelor. Astfel, chiar unele scrieri academice alimentează simpatia pentru socialism. Procedând în acest fel, ei continuă tradiția lui Marx, care „nu a descris niciodată capitalismul, ci acel sistem economic fictiv căruia socialismul trebuia să îi fie superior” (Horia Patapievici, „Capitalismul ca formă a civilizației”, studiu introductiv, în Ludwig von Mises, Acțiunea UmanăUn tratat de economie, Curtea veche Publishing, 2019).

În consecință, nu este niciodată inoportun, iar în prezent cu atât mai puțin, să arătăm publicului larg ce înseamnă socialismul în esența lui economică, ce schimbări au fost considerate necesare pentru a-l impune și la ce rezultate au condus acestea când au fost aplicate în practică. Literatura este extrem de vastă în acest domeniu. Eu nu voi face decât să menționez câteva idei principale care sprijină scopul pe care tocmai l-am menționat.

Socialismul a fost înțeles încă din secolul al XIX-lea o teorie politico-economică de organizare a sociatății, construită pentru a sprijini înlocuirea sistemului capitalist bazat pe piețe libere, apărut în mod spontan. Au existat întotdeauna economiști, sociologi și politologi care au considerat că există un set de schimbări majore care odată implementate vor genera o societate în care „forțele stihinice ale pieței” nu vor mai putea produce recesiuni, iar oamenii vor fi, economic, virtual egali.

Așa cum a fost înțeles la început, socialismul însemna trei mari schimbări: (i) în locul proprietății private asupra mijloacelor de producție trebuia instituită proprietatea publică; (ii) în locul coordonării pe care o făcea piața în alocarea resurselor către obiective individual stabilite trebuia să intervină planificarea economică a producției de către stat; (iii) în locul redistribuirii rezultată din procesul de coordonare realizat de piață trebuia instituit un sistem de redistribuire egalitarist realizat de către stat. Marx s-a iluzionat că aceste modificări vor permite mai întâi ca societatea să primească „de la fiecare după capacități” și să redistribuie „fiecăruia după muncă”, iar apoi, pe baza unei creșteri a productivității care nu avea niciun temei în teoria sa, societatea va primi în continuare „de la fiecare după capacități”, evident crescute, ca să poată da „fiecăruia după nevoi”.

Anumite circumstanțe istorice au făcut posibil ca aceste schimbări să fie impuse în practică în fostele țări socialiste pentru o perioadă relativ îndelungată. Rezultatele au fost dezastruoase economic și social, arătând cât de periculoase pot fi ingineriile sociale. În esență, egalitatea economică s-a realizat prin sărăcie generalizată și prin pierderea libertăților. Acesta a fost rezultatul la care a dus „revolta romantică împotriva civilizației și capitalismului” (expresia îi aparține lui Horia Patapievici (op. cit), care o folosește pentru a sintetiza una dintre liniile de forță ale gândirii lui Mises referitoare la esența socialismului de inspirație marxistă).

Chiar cu mult înainte însă ca socialismul să fi fost aplicat, au existat multe și intense dezbateri referitoare la capacitatea acelor schimbări de a produce bunăstare. S-a dezbătut mult referitor la ideea dacă fără proprietate privată asupra mijloacelor de producție, adică în lipsa unei piețe instituționalizate pentru acestea se pot obține informațiile de care ar avea nevoie un „Comitet central al planificării” pentru a menține producția la echilibru.

Oskar Lange a încercat să demonstreze că un sistem care are proprietate publică asupra mijloacelor de producție, dar permite „libertatea de alegere în consum” și „libertatea de alegere a ocupației” (pe piața muncii oamenii ar alege întreprinderile care plătesc cele mai mari salarii), atunci societatea ar putea produce bunurile necesare în condiții de echilibru. Comitetul ar stabili o „funcție parametrică a prețurilor” și reguli care limitează producția unei industrii exact la cantitatea cerută de consumatori și impune managerilor din fiecare fabrică să utilizeze acea combinație de factori de producție și acea scară de producție care minimizează costul mediu. Printr-un proces de încercare-și-eroare, utilizând informații de la deficitele sau excedentele pentru fiecare bun produs, Comitetul ar stabili un set corect de prețuri în care costul marginal și prețul fiecărui produs ajung să fie egale, exact ca atunci când economia ar funcționa cu concurență perfectă. În acest fel, s-ar evita stabilirea prețurilor după criteriul maximizării profiturilor și nu ar mai fi nevoie de competiție pentru a împinge prețurile către costurile marginale. Venitul consumatorului ar fi compus din vaniturile salariale și din beneficiile sociale primite prin distribuirea veniturilor rezultate din deținerea publică a mijloacelor de producție. Așa a căpătat un suport intelectual „socialismul de piață” ca alternativă la socialismul planificării centralizate (Oskar Lange, “On the Economic Theory of Socialism: Part One.” The Review of Economic Studies, vol. 4, no. 1, 1936, pp. 53–71).

Școala Austriacă și cea (neo)clasică au arătat slăbiciunile acestei concepții. În mod particular, teoria economică austriacă s-a concentrat mult pe așa numita „problemă a calculației” și a arătat, în special în lucrările lui Mises („Economic Calculation in The Socialist Commonwealth”, apărută inițial în germană în 1920 și publicată în engleză în Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) și Hayek (Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) că nu se pot obține prețuri corecte ale bunurilor de consum fără a avea prețuri corecte pentru toate bunurile care rezultă din ansamblul structurii de producție a societății, din care cea mai mare parte este formată din bunuri intermediare (mijloace de producție). Hayek explică în cartea „Prices and production”, publicată prima dată în 1931, și care era baza pentru cursul pe care îl preda la London School of Economics, în spiritul teoriei capitalului dezvoltată de Böhm-Bawerk, utilizând diagrame similare cu cele utilizate înaintea sa de către Jevons și Wicksell, cum „pe măsură ce intervalul mediu de timp dintre aplicarea mijloacelor de producție originale și realizarea bunurilor consumatorilor crește, producția devine mai capitalistă, și vice versa” (sublinierea lui Hayek, p. 42).

Mențiunea specială la Lange și la Hayek merită subliniată nu numai pentru a înțelege cum a fost discutat rolul piețelor, dar și din perspectiva climatului intelectual care acompania această dezbatere și poziția dificilă a lui Hayek la propriul loc de muncă. Teoria lui Hayek a fost o teorie macroeconomică cu fundații microeconomice, predată la London School of Economics (LSE), și din aceasă perspectivă el a fost un competitor pentru Keynes. Pe de altă parte, în „Prices and Production” el urmează metodologia lui Bohm-Bawerk, care îl îndepărta de tradiția austriacă a subiectivismului. Și mai important, în contextul dat, prin critica făcută planificării socialiste a economiei, unde a fost profund inspirat de Mises, Hayek era total împotriva curentului predominant atunci, inclusiv la LSE. În acest climat, cu excepția lui Lyonel Robbins, care îl invitase să predea la LSE, foarte puțini economiști înțelegeau sau aderau la teoria lui Hayek, ceea ce l-a făcut să pară că a pierdut cumva lupta cu Oskar Lange. Evoluțiile de mai târziu au dovedit validitatea concepțiilor lui Mises și Hayek, dar Hayek a rămas izolat la LSE, de la care pleacă în 1950 (pentru toate acestea vezi Denis O’Brien, „Hayek in the history of economic thought”, în Roger Garisson și Norman Barry (ed), Elgar Companion to hayekian Economics, Edward Elgar, 2014).

Căderea socialismului la sfârșitul anilor 1980 a readus în atenție rezultatele prezentate de Mises și Hayek și cei mai mulți economiști au acceptat treptat că proprietatea privată este necesară în domeniul mijloacelor de producție și, de aceea, existența unei piețe formale este necesară și pentru aceste bunuri. Totuși, dezbaterile au continuat mai ales pe două direcții: pe de o parte, teoreticieni ai stângii radicaleau au susținut diverse alternative la socialismul de paiță sau la cel planificat, iar pe de altă parte s-a inițiat o întreagă dezbatere despre viteza cu care fostele țări socialiste ar trebui să treacă la capitalism și despre riscurile asociate cu gradualismul (pentru detalii vezi David Prychitko, „Socialism”, în Ronald Hamowy, Enciclopedia of Libertarianism).

Se poate spune că după aproape două secole de la deschiderea dezbaterilor despre înlocuirea capitalismului cu socialismul, și în lumina rezultatelor dezastruoase ale experienței, lupta dintre cei care susțin socialismul și cei ce susțin capitalismul a rezultat în acceptarea largă de către economiști că dintre punctele (i)-(iii) menționate la început, primele două – și anume cele referitoare la necesitatea proprietății private și a pieței – este necesar să rămână „capitaliste”.

Totuși, mulți economiști cred în continuare că piața nu are capacitatea de a coordona cunoașterea din societate și de a crea o structură de stimulente care să ducă la o redistribuire „justă” a rezultatelor producției. În viziunea lor, statul are o capacitate mai mare de a redistribui „just” și solicită un stat asistențial cât mai mare. Cu alte cuvinte, inegalitatea este o trăsătură specifică a capitalismului, ceea ce creează cu necesitate nevoia unor instrumente de redistribuire, între care impozitarea progresivă jocă un rol central ( Thomas Piketty, „Capitalul în secolul XXI”, Editura Litera, 2015).

Există două slăbiciuni majore ale acestei viziuni, evidențiate de școala austriacă. Prima este aceea că instituțiile proiectate să redistribuie interferează cu structura spontană a stimulentelor printr-un proces extractor (în sensul definit de Acemoglu și Robinson). Structura stimulentelor creată de piață asigură existența antreprenoriatului, o funcție neredundantă în societate din moment ce, dată fiind ignoranța fiecăruia referitoare la circumstanțele particulare ale celorlalți, nu există un alt mecanism de coordonare a cunoașterii din societate. Prin concurență, antreprenoriatul generează un proces de descoperire continuă, ceea ce întreține un proces neîncetat de inovare care duce la creșterea productivității și a avuției. Chiar această capacitate mare de a genera prosperitate poate ascunde pentru o perioadă efectele perturbatoare ale reglementării distribuirii. Astfel, este posibil ca proporția din această avuție care este preluată de stat pentru a fi redistribuită să crească foarte mult înainte de a apărea consecințe grave pentru ordinea spontană. În procesul de expandare a redistribuirii, funcțiile antreprenoriatului sunt alterate și, din acest motiv, producția, care stă la baza redistribuiri, își încetinește creșterea.

A doua slăbiciune din concepția celor ce îmbrățișează redistribuirea masivă este chiar presupunerea că statul are capacitatea de a face o redistribuire „justă”. Noțiunea de „just” implică întotdeauna un aspect personal, implicând uneori în subsidiar ideea de solidaritate. Hayek („Law, Legislation and Liberty”, Routledge, 1993) a fost foarte convingător în a arăta că ordinea pieței este însă „impersonală” și din această cauză nu poate fi cântărită ca justă sau injustă. Într-un mod impersonal, ordinea pieței asigură coordonarea acțiunilor individuale astfel încât fiecare poate utiliza cunoașterea și calificările de care dispune într-un mod în care asigură un grad înalt de „coincidență a anticipațiilor”. Totuși, în acest proces de încercare și corectare a erorilor, în mod constant există și situații în care unele anticipații nu se materializează. Din această cauză există mereu unii agenți economici (nu neapărat mereu aceiași) care rămân în urmă. Este prețul plătit pentru a învăța și corecta erorile. Fără a plăti acest preț nu s-ar putea atinge un grad înalt de coincidență a anticipațiilor. Totuși, exact acest preț necesar este considerat „injust” de cei care cred că statul îl poate reduce sau chiar elimina prin redistribuire.

Economiștii care cred în capacitatea statului de a înfăptui justiția socială se poziționează într-un conflict metodologic: pe de o parte, evidențiază eșecuri ale pieței, care sunt reale, reflectate în cazurile celor care rămân în urmă. Pe de altă parte, presupun că statul nu eșuează în cazurile particulare în care eșuează piața. James Buchanan a arătat, făcând referire la o povestire foarte veche, că împăratul greșește dacă la un concurs între doi cântăreți ascultă doar un cântăreț, a cărui voce nu îi place, și decide că celălalt cântăreț este mai talentat. Celălalt poate cânta chiar mai rău.

În ciuda slăbiciunilor menționate, viziunea privind creșterea rolului statului în redistribuirea reglementată s-a extins. Rolul statului bunăstării a crescut enorm în economiile capitaliste dezvoltate începând din anii 1960 pentru că politicienii au decis că piața distribuie mai rău decât ar putea să redistribuie statul. Într-un fel, sociatatea occidentală a urmat un comportament similar cu cel al împăratului din vechea poveste referitoare la concursul cântăreților. Unele guverne au ajuns să aibă cheltuieli sociale de peste 20 la sută din produsul intern brut, cheltuind în total peste 50 la sută din produsul intern brut. Și totuși, pe măsură ce redistribuirea realizată de stat a crescut ca procent în PIB, nemulțumirile legate de redistribuire continuă să fie atribuite cauzal pieței, cerându-se o și mai mare intervenție a guvernului.

Este posibil ca această nemulțumire relativ la piețe să se spijine și pe ideea promovată de unii economișrti conform cărora economiile în care statele cheltuie relativ mult pentru cheltuieli sociale nu cresc mai încet decât cele care cheltuie relativ mai puțin (Lindert, H.Peter, „Growing Public-Social Spending and Economic Growth Since the Eightenn Century”, Cambridge University Press, 2004). Probabil însă că nemulțumirile respective se datorează în bună parte chiar creșterii ponderii cheltuielilor sociale în produsul intern la niveluri relativ înalte în aproape toate economiile occidentale. Toate aceste cheltuieli necesită impozite mari, care reduc stimulentele pentru muncă, asumarea riscului și economisire, ceea ce duce la inetinirea creșterii economice. Poate că această evoluție a impactat deja negativ antreprenoriatul suficient de mult pentru a explica în bună măsură încetinirea creșterii productivității și a producției. Pe această rută a creșterii ponderii cheltuielilor sociale și a creșterii ponderii cheltuielilor guvernamentale în PIB am slăbit, probabil, capacitatea societății de a produce solidaritate, căci solidaritatea apare endogen, atunci când, urmărind realizarea propriilor scopuri, noi ajutăm la realizarea scopurilor altor oameni.

În acest fel, ordinea pieței este în esență un proces impersonal de solidaritate. El nu poate fi injust atât pentru că este impersonal, cum spune Hayek, cât și pentru că este, în esență, solidaritate impersonală. Când intervine masiv prin redistribuire, statul reduce această solidaritate. În acest fel, redistribuirea masivă de către stat, în numele unei justiții distributive (sau sociale) ne face mai puțin solidari în sensul profund pe care îl generează ordinea pieței. Poate că, aparent paradoxal, aceasta este sursa insatisfacției contemporane față de capitalism. Cred că economiștii ar trebui să meargă până la capăt pe drumul pe care s-au înscris atunci când au acceptat că societatea are nevoie de proprietate privată asupra mijloacelor de producție și de piețe pentru producție (condițiile (i) și (ii) menționate mai sus) și să accepte că intervenția masivă a statului are efecte contrare celor scontate.

În numele justiției distributive se pot face multe lucruri împotriva libertății. Am menționat deja că atunci când a fost aplicat, socialismul a dus la pierderea libertăților și la cvasiegalitatea de venituri a unei populații de oameni săraci. Capitalismul a păstrat libertatea și a dus la venituri mai mari pentru cei mai mulți, chiar dacă în anumite perioade inegalitățile economice tind să crească, după cum există și perioade când tind să se reducă. Variația inegalităților reflecă pulsația specifică unui sistem viu care se reînnoiește și adaptează, nu manifestarea unei legi care condamnă la dispariție. Opțiunea de a avea egalitate și libertate este iluzorie. Oamenii pot doar să aleagă între libertatea care duce la prosperitate și egalitatea care se realizează doar în sărăcie.

Foto: Inquam Photos/ Autor: George Călin

Lucian Croitoru este consilier de politică monetară al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezintă poziția băncii sau a redacției G4Media.ro

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

29 comentarii

  1. Orice dar nu corupți îmbuibați indiferenți.

  2. Marx si mai apoi Keynes ( New deal) au facut mari mizerii omenirii cu iluziile lor dar au stimulat si aparitia unor apostoli ai capitalismului Mises si Hayek si ceva mai tarziu M Friedman. Pacat ca au murit.
    Acum China experimenteaza cu succes capitalismul cu 2 manute : una invizibila a pietei si a lui A Smith si una vizibila care corecteaza ce da gres prima

  3. Egali nu sintem de la natura, dar putem sa ne dorim sa fim egali in fata legii, a sanselor si prosperi. Eu m-as multumi cu asta.

  4. Mare parte din frazele din articol sunt anacoluturi, Lucian Croitoru e ori prost, ori nebun, ori ambele.
    Ca de obicei, scrie delirant.
    Dar concluziile sunt corecte, socialismul e o utopie, capitalismul e singura formă de organizare economică descoperită care funcționează

    • Funcționează, funcționează, dar cum funcționează? Au funcționat sclavagismul și feudalismul, nu? Și-au fost înlocuite. Oare al cui e rîndul?

    • @Barbu Gh. Functioneaza exact cum trebuie.. atat timp cat faci un bun sau prestezi un serviciu pe care altul este dispus sa plateasca, ai ce manca.. cand nu..NU ..

    • Citez: „Analfabetism funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit”.

  5. Acest articol este un bun moment de reflectie asupra abrogarii art. 47 din Constitutie, pentru ca acest text constitutional este fundamentul interventionismului statal prin actiuni contra naturii.

  6. Inginerie sociala? Really? Deci capitalismul nu este o inginerie sociala, vine asa de la sine, il observam la toate speciile! Problema e ca, oricat de prost este socialismul, capitalismul este la fel de prost, poate in anumite conditii e mai bun. Din pacate si capitalismul este la fel de paradoxal ca si socialismul. Capitalismul necesita progres economic permanent, crestere permanenta iar ca sa poti sa cresti permanent trebuie sa consumi resurse permanent ( Majoritatea neregenerabile ), sa produci consumatori si forta de munca permanent, etc. La un moment ( In viitorul apropiat ), capitalismul se va prabusi pe propria greutate. Asadar, daca socialismul nu este bun pentru ca reduce progresul la 0 si capitalismul nu este bun, pentru ca accelereaza progresul pana la anihilare. Solutia? Ori nu exista una, ori trebuie sa gasim rapid o solutie, o alternativa, pana sa traim sfaristul lumii civilizate chiar in timpul vietii noastre.

  7. Ca de obicei, Lucian Croitoru stie ce vorbeste. Un alt articol foarte bun, in care reuseste sa sintetizeze, in cateva pagini, esenta socialismului si a capitalismului si sa ajunga la singura concluzie logica – socialismul este o utopie, capitalismul, evident imperfect si el, este singura solutie viabila.

    • Sa nu uitam faptul ca UE este o conceptie socialista ….

    • Bun, bun, capitalismul. Bun.
      Viabil pînă peste poate. Dar pentru cine? Pentru 95% din populație nu iar pentru natură și mediu nici atât.

  8. „Prosperi sau egali”, corupți sau cerșetori?
    Aceasta-i întrebarea, tovarăși îmbuibați de la BNR.

  9. „Bun, bun” acest articol, mai ales ca oportunitate…
    Se observă că sunt tot mai multe voci în spațiul public care reclamă impozitarea progresivă în acest context în care traversăm vreo 5 crize simultan și se impunea ca o „necesitate naturală”, deci obiectivă, să iasă cineva să facă lobby pentru establishment și guvern!
    Întreb și eu:
    Ce are Sula (impozitarea progresivă) cu Prefectura (redistribuirea)?! Redistribuirea nu e aia pe care o face Statul DUPA impozitare, taxare și colectare?!
    Ce are un sistem de impozitare cu felul unei orânduiri a societății, dacă e socialistă , capitalistă sau chineză?!
    Dar, mă rog, după o viata petrecută numai în BNR, ți se urcă la cap și ai senzația că ești mare gânditor!

  10. Capitalismul autohton este unul „original”, fiindca cererile nu vin de la clienti, ci de la politicieni . Societatile dezvoltate functioneaza pe baza principiului recompenselor si pedepselor. Sunt recompensate : realizarile , pregatirea, talentul, creativitatea .
    In cazul in care incompetentii, coruptii si pilele sunt recompensati cu functii importante, ierarhia valorilor este rasturnata. Cresterea periodica a salariilor in procente ii favorizeaza pe bugetarii cu castiguri mari(inclusiv pe incompetenti, corupti si pile), si decalajul intre bogati si saraci creste continuu, ceea ce face ca redistribuirea sa nu fie echitabila. Afirmarea celor mai multi care obtin functii nu se face individual, pe baza pregatirii si experientei, ci prin intermediul partidelor, cu ajutorul unor”binefacatori” de care depind sau cu care au diferite intelegeri din care profita si unii, si altii. Sistemul bugetar este supradimensionat, institutiile sunt bântuite de sociocentrism( sefii si angajatii exagereaza importanta institutiilor unde activeaza , ca sa primeasca fonduri din ce in ce mai mari). Legislatia nu este coerenta( depinde de cine e la butoane), ci arbitrara. Daca incalcarea legilor ramane fara consecinte , nu se poate vorbi de justitie, deci nici de stat de drept. Sistemul de vot ii scoate mereu castigatori pe cei care sunt primii pe listele de partid si isi aleg colegiile in regiuni slab expuse la democratie, unde candidatii opozitiei nu au sanse. Unii politicieni si chiar familii de politicieni obtin astfel mandate dupa mandate, cateodata alternand functiile in politica sau administratie sau trecand de la un partid la altele..

  11. N-a fost niciodată vorba despre idei după cum nu e vorba nici acum despre economie. Este vorba despre dominație iar politica și big money vor să se înțepenească în poziția supremă și să oprească mobilitatea socială pe verticala. Povestea e scrisă pe dolar. Restul este doar praf în ochi. Atât una cât și cealaltă și-au servit rolul la început, ca mai apoi să devină anacronice și toxice. Niciuna nu se poate reforma și niciuna nu mai are utilitate, în consecință ar cam fi timpul să dispară și alte structuri, permanent deschise de la bază la vârf, să le ia locul, structuri tehnice și din alte domenii bazate exclusiv pe ierarhia competenței și calitate umană și nu scara psihopaților ca azi. Producția și o parte din servicii vor fi oricum înghițite de automatizare la un moment dat iar culturile se vor amesteca de la sine, odată stabilite standarde de conviețuire. N-avem nici o nevoie de balerinii ăștia care se ocupă cu preamărirea personală.

  12. 1. Dacă dl. Croitoru ar fi un șef de companie privată, care a început de la zero și a dezvoltat ceva funcțional, ceea ce spune el ar fi credibil. Pentru cine nu știe, dansul a început in 85!!! La Institutul Național de Cercetări Economice (deci era cercetător socialist) și după marea întâmplare din 89 a fost recuperat și reorientat de “cine trebuie” spre capitalismul bancar. Habar nu are ce înseamnă sa înființezi la propriu o firma, sa asiguri finanțare etc. Este un teoretician și atât, format la școala de gândire Daianu -Isarescu! Deci, asta este marele eseist politico – economic.
    2. Orice societate are părți bune și părți rele. Viața ne arată ca o societate care este condusă de oameni inteligenți și responsabili (nu de pseudo-specialiști care au ca zeu doar interesul personal) poate da rezultate pentru membrii societății. Am început ca și dl Croitoru in socialism și știu ca centralismul economic poate funcționa când economia globală, din care face parte, funcționează. Orice șoc, problema globală îl face impropriu fiindcă nu are mecanisme de reglare a pieței, corespunzătoare celor din economia mondiala, și atunci criza continua iar sistemul devine rigid și se prăbușește (ca la noi in 89). Dar nu capitalismul sălbatic e soluția ci o societate de piata cu valente sociale și culturale, adică ceva ce dl analist (format in comunismul multilateral dezvoltat) nu poate înțelege.

    • Și unde vezi tu că Croitoru susține „capitalism sălbatic„. Citește ce scrie el, nu ce crezi tu că a scris! asta așa, ca să nu fi total necredibil. Cât despre funcționalitatea centralismului economic, poți să ne cauți prin altă parte. Și încă ceva: și Dăianu, care crezi tu că i-a fost dascăl lui Croitoru, susține capitalismul sălbatic? Cam multe confuzii.

    • In primul rând nici dumneavoastra (ca eu așa sunt educat de moda veche, nu folosesc “tu” cu oameni pe care nu ii cunosc) domnule Augustus nu ați citit cu răbdare ceea ce am comentat: la 1 am spus și susțin ca dl de la BNR este un teoretician pur cu o cariera de invidiat dar fără experiența empirica ; și 2. Ca centralismul a funcționat temporar tocmai fiindcă nu este funcțional. Nu sunt și nu am fost vre-un susținător al centralismului. Nu spun nicăieri ca dl Croitoru sau dl Daianu ar susține un capitalism sălbatic ci faptul ca oamenii care conduc o națiune trebuie sa fie deștepți și corecți. Nu exista vre-o legătura cu domnii menționați, pe care ii respect dar cu ale căror opinii nu sunt mereu dezacord. Ca dl Croitoru nu este un susținător al capitalismului sălbatic însă de-a lungul articolelor publicate pe blogul domniei sale sunt și Accente extreme, chiar dacă doar sub forma susținerii opiniilor unor experți străini. In rest, cred ca se poate discuta, chiar in contradictoriu, nimeni nefiind deținătorul adevărului absolut, ceea ce înseamnă și ca îmi cer scuze dacă opiniile mele nu sunt cele convenabile unora.

    • Dacă este mai respectuos să te adresezi cu dumneavoastră, atunci așa să fie. Dumneavoastră spuneți că dl Croitoru (trebuie să fiu tot cu dumneavoastră și cu domnia sa) este un teoretician pur. Dar BNR este pur teoretică? Eu știu că dl Croitoru lucrează acolo, iar în acest domeniu este și teorie și practică. Practică este în orice domeniu. Eu respect și practica și teoria. Dumneavoastră nu le respectați pe ambele?

    • Croitoru – practică?!!!!!!! Doamne ferește!

  13. Croitoru nu trăiește în lumea reală și nu știe ce se întâmplă cu adevărat, el trăiește doar între zidurile alea groase și bine asigurate financiar ale BNR!!

  14. Domnule Iulius, datoria publică s-a inventat în Grecia antică, dobândă au cerut autonumiții evrei andaluzi în sec 8 , o idee nefericită, gen Ma, cu același rezultat iar transferul bancar cruciat n-a avut o soartă mai fericită. Ultima cruciadă gen Iraq a fost finanțată de negustorii Veneției dupa un lobby intens la un papă al vremii, în loc de Ierusalim au atacat Bizanțul, o idee de o prostie rară pentru că au deschis calea otomanilor a căror flotă i-a șters din Adriatică și Mediterană cu totul, le-a interzis Marea Neagră și a băgat Europa în budă cu totul pe următoarele trei secole, de mână cu Vaticanul. iar pe noi până azi. În războaiele tâmpe ale vestului, baronul von Rothchild a manipulat cu succes protobursa mințind cu succes( veziainstream media, google) că Nelson a pierdut în fața lui Napoleon, și câștigând o avere care durează, din păcate la fel ca minciuna, până azi.Mai târziu Nixon, după douăzeci de ani de război în coloniile franceze din Asia și după prostia monumentală a lui Roosevelt și Truman în fața lui Stalin și Mao, a desfăcut aurul de dolar, trimițându-l în ficțiune. Economia americană a aterizat lent pe burtă semnalând un posibil sfârșit al civilizației, băncilor, industriei și libertății pentru cine știe cât timp.Despre asta vorbeam. Nevastă-mea e bine mersi, daca e relevantă această informație. Vă las pe dvs să trageți concluziile.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.