Procesul lui Ion Antonescu, act de justiție sau răzbunare comunistă? De ce crede reputatul istoric Dennis Deletant că un tribunal occidental l-ar fi condamnat la moarte pentru crime de război

Procesul lui Ion Antonescu, act de justiție sau răzbunare comunistă? De ce crede reputatul istoric Dennis Deletant că un tribunal occidental l-ar fi condamnat la moarte pentru crime de război

Pe 6 mai se împlinesc 75 de ani de la debutul procesului lui Ion Antonescu, „Conducătorul” României, judecat pentru crime de război. El a fost găsit vinovat, condamnat la moarte și executat pe 1 iunie 1946. Dar cât de corect poate fi considerat acest proces.

Ion Antonescu și adjunctul său Mihai Antonescu au fost arestați la ordinul Regelui Mihai pe 23 august 1944, dar procesul lor nu a început decât în mai 1946. Ce s-a întâmplat cu Antonescu în perioada 23 august 1944 – mai 1946 – o întrebare la care răspunde istoricul Dennis Deletant, într-un interviu realizat de Petru Clej pentru RFI.

Deletant este profesor emerit de studii românești la Școala de Studii Slavonice și Orientale, de la University College Londra, autor al cărții „Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944”.

Dennis Deletant: Cam la o oră după difuzarea radiofonică a proclamației înregistrate a Regelui către țară prin care anunța lovitura de stat și încetarea imediată a ostilităților cu Aliații, Mareșalul Antonescu, care era încă închis în camera-seif a Palatului, unde fusese băgat după arestare la ordinul Regelui, a cerut hârtie și și-a scris testamentul. A mai trecut o oră înainte ca Emil Bodnăraș și un grup de muncitori înarmați să-i ia în primire pe cei doi Antonescu și să-i conducă cu mașina într-o casa conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă.

Câteva ore mai târziu, au fost luați în custodie și miniștrii lui Antonescu, generalul Constantin Pantazi, ministru al apărării, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la ministerul de interne, comandant al jandarmeriei și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Politiei din București.

La 31 august, curând după intrarea în București a trupelor sovietice, general-locotenent Alexandr Tevcenkov, comandantul politic al Frontului 2 Ucrainean, acționând la ordinele lui Stalin, s-a prezentat la șeful garnizoanei București, Iosif Teodorescu, pentru a-l lua pe Antonescu în custodie sovietică.

Teodorescu i-a invitat pe generalul Aurel Aldea, ministrul de interne, și pe generalul Victor Dombrovski, primarul Bucureștilor, la garnizoană pentru a-l informa pe Tevcenkov că nu știau locul în care se afla Antonescu. Tevcenkov a insistat să se afle unde este, după care Teodorescu a dat telefon la guvern și după scurt timp a sosit un bărbat in haine civile. S-a prezentat ca Emil Bodnăraș, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Tevcenkov i-a cerut informații despre Antonescu, iar Bodnăraș i-a răspuns ca acesta era în mâinile comuniștilor.

Tevcenkov și generalul Nikolai Burenin, comandant al forțelor sovietice din București, însoțiți de vreo 40 de ofițeri si ostași sovietici, au fost conduși apoi la casa cu doua niveluri în care erau ținuți Antonescu si colegii săi. Mareșalul ocupa o cameră la etajul al doilea, în timp ce Mihai Antonescu, Pantazi, Vasiliu și Elefterescu erau ținuți la parter. Erau păziți în casa de 10 civili înarmați. Nu exista gardă în afara casei.

Tevcenkov i-a spus lui Bodnăraș că, din cauza slabei securități, propune să ia prizonierii în custodie sovietică. Bodnăraș prefera să țină captivii acolo unde se aflau, dar cu o gardă întărită cu ostași sovietici. Tevcenkov a respins propunerea, acceptând prezenta în continuare în jurul prizonierilor a câtorva civili români înarmați. Bodnăraș a adăugat că ‘guvernul [român] nu dorea ca Antonescu să sfârșească la Moscova.’ La orele 17.00, în aceeași zi – 31 august – Antonescu și colegii săi au fost duși la comandamentul Armatei 53 sovietice.

A doua zi, grupul a fost vizitat de generalul Aldea și dus apoi cu camionul la Urziceni. La 2 septembrie, au continuat drumul până la o gară de partea sovietică a frontierei, unde au fost urcați în tren cu destinația Moscova. După o călătorie de trei zile, au ajuns in capitala sovietică, de unde au fost conduși cu automobile la un castel aflat la o depărtare de vreo 60 km. Potrivit unei relatări scrise de fiul lui Pantazi, au fost tratați bine. Cu toate acestea, la 8 noiembrie 1944, Ion Antonescu a încercat să se spânzure cu un ștreang făcut din fâșii de cearșaf, dar a fost descoperit la timp de Vasiliu. Ca urmare a acestui eveniment un ofițer sovietic a fost cazat împreună cu prizonierii.

Reporter: Cum a fost pregătit procesul?

DD: Antonescu a fost judecat pentru ca așa a vrut Stalin. La 4 aprilie 1946, ambasadorul sovietic la București a informat guvernul României că s-a acceptat solicitarea sa de a fi predați cei doi Antonescu, Constantin Pantazi și Constantin Vasiliu pentru a fi judecați în Romania. Administrația americană a fost informată printr-o notă datată 5 aprilie. Departamentul de Stat a răspuns ambasadei sovietice la 3 mai că “nu avea nici o obiecțiune la predarea acestor persoane guvernului român și că Procurorul șef american de la Nurnberg nu vedea nicio posibilitate de a folosi vreuna dintre ele”.

Rep: Cine făcea parte din completul de judecată?

DD: Completul de judecată era format din Alexandru Voitinovici, președinte, asistat de Constantin Balcu și șase ‘judecători ai poporului’, toți comuniști. Echipa de procuratori era asemănătoare, condusă de Vasile Stoican, secondat de Constantin Dobrian, procuror la Curtea de Apel din Timișoara si Dumitru Săracu, procuror. Apărătorii lui Antonescu erau doi avocați din București, numiți de curte, Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Titus Stoica.

Rep: Care au fost capetele de acuzare?

DD: Antonescu a fost acuzat de ‘dezastrul țării’ și ‘crime de război’.

Rep: Cum s-a desfășurat procesul?

DD: Procesul a început la 8 dimineața în ziua de 6 mai și s-a terminat pe 17 mai când Antonescu a fost găsit vinovat si condamnat la moarte. La întrebările președintelui completului de judecată, Antonescu a încercat să-și justifice acțiunile. Întrebat de masurile discriminatorii împotriva evreilor, codificate în legile lui, el a răspuns ca “aceste legi de românizare au fost impuse de stradă și de Legiune.”

Antonescu și-a asumat întreaga răspundere pentru represiunile ordonate de el la Odessa în octombrie 1941 ca represalii la aruncarea în aer a comandamentului armatei române. Întrebat de Voitonovici de ce a mers alături de Hitler până la Stalingrad, Antonescu a răspuns “când o țară se angajează într-un război, armata acestei țări trebuie sa meargă până în fundul pământului pentru ca sa distrugă forțele inamice…”.

Rep: Tribunalul Poporului l-a găsit vinovat și l-a condamnat la moarte pe Antonescu. Recursurile succesive au fost respinse rapid de Înalta Curte de Casație și Justiție apoi secțiile reunite ale ICCJ, iar cererea de grațiere făcute de mama sa a fost respinsă? Putea Regele Mihai să o accepte?

DD: Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca Regele a rămas izolat, după 23 august 1944, în încercarea sa de a împiedica o revoluție comunistă în Romania. Atât SUA cât și Marea Britanie au fost spectatori la comunizarea Romanei. Regele a fost victima a ceea ce putem denumi un proces de șantaj practicat de URSS prin unealta sa, Partidul Comunist Român.

Ca urmare a respingerii apelului lui Antonescu la 31 mai, au fost supuse în aceeași zi Regelui Mihai apeluri la clemență în numele lui Antonescu : unul din partea mamei sale, Lița Baranga, și un al doilea din partea avocatului său, Constantin Paraschivescu-Bălăceanu.

Constituția din 28 martie 1923, reactivată la 1 septembrie 1944, scrie că ‘niciun act al Regelui nu era valabil daca nu era contrasemnat de un ministru, care prin contrasemnătură devenea răspunzător pentru act’ (art.87). Regelui îi erau înaintate apelurile la clemență, dar împreună cu o recomandare a ministrului de justiție, si astfel guvernul, nu monarhul, era răspunzător pentru decizia luată.

La 1 iunie 1946, ziua execuțiilor, Regele l-a primit pe Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Comunist al justiției, și pe Gheorghe Tătărescu, vice-prim ministru Liberal și ministru al afacerilor externe. Pătrășcanu i-a supus Regelui un text semnat de el, în care făcea aluzie la considerentele politice aflate în spatele sentinței lui Antonescu : ‘În numele și din însărcinarea Guvernului, am onoarea a propune Majestății Voastre, pentru înalte rațiuni de Stat, respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu și comutarea în munca silnică pe viată a pedepsei cu moartea aplicată condamnaților Constantin Pantazi, Radu Lecca și Eugen Cristescu.

Rep: Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946, împreună cu Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu – singurii executați dintre toți condamnații, de ce doar ei?

DD: Acesta e un subiect delicat și nu am dovezi, dar bănuiesc i-au “muls” de informații pe Pantazi, Cristescu și Lecca și ca atare i-au scutit de pedeapsa capitală pentru că aveau nevoie de ei. Detalii cu privire la informațiile date de Cristescu sovieticilor sunt în arhivele de la Moscova și probabil nu vor vedea niciodată lumina zilei. Acești condamnați la moarte au făcut compromisuri pentru a-și salva viața.

Din alte surse știm că Cristescu a fost interogat de mai multe ori de ofițeri NKVD și se pare, pentru că nu am probe, el a dat foarte multe detalii despre componența serviciilor secrete americane și britanice aflate încă la București, care lucrau pentru Comisia Aliată de Control, în fapt o comisie controlată de sovietici pentru că atât americanii cât și sovieticii erau mai mult spectatori la activitatea sovietică din România.

Rep: A fost Tribunalul Poporului un instrument de retribuție comunistă sau o curte de tip Nurnberg?

DD: Situația politica de la sfârșitul războiului a determinat natura procesului de judecată adoptat și la Nurnberg. Stalin nu a uitat faptul ca Antonescu a invadat Uniunea Sovietică și procesul intentat lui Antonescu își are originea în acest fapt. El a vrut să-l pedepsească pe Antonescu și România pentru aceasta.

Rep: Dacă Antonescu ar fi fost judecat într-o țară ca Franța, Olanda sau Norvegia, state ocupate de Germania nazistă, dar nu și de URSS, ar fi fost găsit vinovat și condamnat la moarte?

DD: Părerea mea personală este că Antonescu ar fi fost găsit vinovat pentru crime de război, având în vedere informațiile pe care le-au avut și aliații occidentali, deținute bineînțeles și de sovietici, adică tratamentul aplicat evreilor din nordul Bucovinei și Basarabia, iar mai apoi evreilor ucraineni din Transnistria. Majoritatea evreilor care au murit în Transnistria au fost evrei ucraineni.j

Acest fapt era cunoscut de sovietici pentru că atunci când Armata Roșie a înaintat spre România a descoperit gropi comune și a eliberat câteva dintre aceste lagăre de muncă din foste kolhozuri unde administrația românească i-a adunat pe evrei și unele cazuri și pe romi.

Deci din cauza numărului victimelor regimului Antonescu în est, cred că un tribunal occidental l-ar fi condamnat la moarte pentru crime de război.

Rep: De ce rămâne Antonescu poate cel mai controversat personaj, cel puțin din ultimul secol al istoriei României?

DD: Sentimentul naționalist promovat în ‘Epoca de aur’ a lăsat un ecou puternic în conștiința oamenilor care dă naștere, cum a scris Andrei Pippidi, unor acuzații de trădare îndreptate în toate direcțiile: de exemplu cultul postum fabricat pentru Antonescu ca expresie a frustrărilor unor învinși de ieri și de astăzi. Regimul lui Ceaușescu a adăugat la lista simbolurilor națiunii numele lui Antonescu care a fost cultivat din cauza politicii lui anti-sovietice.

În ochii multor români Antonescu a devenit simbolul luptei împotriva comunismului și a Uniunii Sovietice, ca si al dorinței generale pentru recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, dar în același timp tratamentul aplicat de el evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța, Dorohoi și Transnistria, ca și romilor, a fost trecut sub tăcere.

Sursa: Radio France Internationale