Poveștile de groază ale Sibiului: studentul îngropat de viu în zidul orașului, trăsnetele de la Lacul Bâlea și fantoma de la Muzeul Brukenthal / Ciudatele obiceiuri de acum 150 de ani, în preajma Sâmbetei Morților

Un soldat l-a scăpat pe baronul Brukenthal de o fantomă care-i ucidea pe toți cei care dormeau în palatul care se află și acum în Piața Mare. În zidul cetății Sibiului se află încă oasele unui student care a fost îngropat acolo de viu, ca jertfă, întocmai ca Ana la Mănăstirea Argeș. O vrăjitoare din Sibiu putea să facă obiectele să zboare, iar la Lacul Bâlea se formează trăsnetele. Acestea sunt o parte dintre înfricoșătoarele povești care erau spuse acum aproape 150 de ani, în preajma Sâmbetei Morților sau Moșii de Toamnă, care în calendarul ortodox se sărbătorește pe 1 noiembrie. Sărbătoarea coincide cu sărbătoarea de Halloween, îmbrățișată la nivel global, scrie Turnul Sfatului.

Aceste povești, precum și tradiții de mult uitate din jurul Sibiului au fost strânse de Emily Gerard, o scoțiană căsătorită cu un ofițer polonez, care ajunge în 1883 în Sibiu, după ce soțul ei, Ritter Miecislaus von Laszowski, a fost numit la comanda brigăzii de cavalerie din Transilvania. A făcut în acei doi ani în care a rămas aici o radiografie severă a oamenilor și locurilor, o evaluare deloc romanțată care nu apare foarte des în literatura noastră.

L-a influențat, însă, spun mai mulți critici, pe mai celebrul scriitor Bram Stoker, atunci când acesta și-a schițat ideile pentru romanul ”Dracula”, scris în 1897. Cartea ei „The Land Beyond the Forest” (1890) și eseul „Transylvania Superstitions” sunt creditate ca fiind cele care l-au inspirat pe Bram Stoker să scrie Dracula.

Emily Gerard amintește în carte că legenda Mănăstirii Argeș nu este unică, o astfel de variantă circulând în vremea ei și în Sibiu. Un student ar fi fost închis de viu în zidurile cetății pentru a le face impenetrabile. Ea explică de unde există acest ”obicei”.

”Pe lângă povestea mănăstirii Argeș, pe care am citat-o într-un capitol anterior, există multe alte legende românești care ne spun cum fiecare biserică nouă sau clădire importantă devenea un mormânt uman, deoarece se considera indispensabil pentru stabilitatea ei să se îngroape un bărbat sau o femeie în viață, al căror spirit bântuia de atunci încolo locul respectiv.

În vremurile mai târzii, oamenii devenind mai puțin cruzi, sau mai probabil, deoarece crima este acum însoțită de inconveniente mai mari pentru cei implicați, acest obicei a suferit unele modificări și a devenit obișnuit, în locul unui om viu, să se zidească umbra acestuia.

Acest lucru se face măsurând umbra unei persoane cu o bucată lungă de sfoară, sau cu o bandă făcută din fâșii de stuf legate între ele, și îngropând această măsură în locul persoanei în sine, care, victimă inconștientă a vrăjii aruncate asupra ei, va slăbi și va muri în patruzeci de zile.

Cu toate acestea, o condiție indispensabilă pentru succesul acestei proceduri este ca victima aleasă să nu știe rolul pe care îl joacă, de aceea trecătorii neatenți din apropierea unei clădiri în construcție pot auzi strigătul de avertizare: „Ai grijă să nu-ți ia umbra!”

Această superstiție este atât de adânc înrădăcinată încât, nu cu mult timp în urmă, existau încă comercianți profesioniști de umbre, care se ocupau de furnizarea arhitecților cu victimele necesare pentru asigurarea zidurilor lor. „Desigur, omul a cărui umbră este astfel îngropată trebuie să moară”, argumentează românul, „dar, neștiind de soarta sa, el nu simte nici durere, nici anxietate, așa că este mai puțin crud decât să îngropi un om viu”. (…)

La Hermanstadt ni se arată un punct din zidul vechi al orașului unde un student viu, îmbrăcat în togă, costumul din acele vremuri, a fost zidit, pentru a „consolida” zidul fortificat.

Citește integral pe Turnul Sfatului.