Pensiile speciale: magistraţii contra Bolojan. Cine are dreptate şi cu ce argumente

Premierul deschide cel mai delicat front din războiul lui de durată pentru echilibrarea bugetelor publice, deoarece îşi pune în cap specialii României, cei cu regim de pensionare privilegiat. Şi deşi magistraţii reprezintă în jur de 5% din numărul acestor speciali, categoria lor e cea mai vizibilă, atât pentru că discrepanţa între contribuţie şi beneficiu e mare, cât şi pentru că sunt primii care sar la bătaie când cineva murmură la adresa privilegiilor; vezi comunicatul CSM de ieri.

Sunt patru chestii în neregulă cu regimul actual de pensionare al specialilor (că ei vor să-şi numescă aceste pensii “de serviciu” sau “profesionale” nu-i o problemă, ci doar o mică diversiune verbală de nivel clasa a IV-a). Prima e formula de calcul: pensia e stabilită la 80% din salariul brut, printr-o aberaţie băgată acolo în viteză care amestecă mere cu pere. Pensia e o sumă încasată curat, în mână, pe când dintr-un salariu brut omul plăteşte impozit şi grămadă de contribuţii sociale, astfel încât leafa netă iese undeva pe la 56% din brut (cu mici variaţii). Cu alte cuvinte, specialii şi-au creat din start o aritmetică avantajoasă prin care banul în mână creşte după pensionare faţă de leafa netă, ceea ce nu se mai întâmplă nicăieri în lume.

Ghidurile de bună practică europeană pe care le tot citează magistraţii spun ca pensia să fie “cât mai aproape de nivelul ultimului venit”, adică evident se referă la banul care îi rămâne omului în mână, lucru trecut discret sub tăcere, şi anume în mod ipocrit, pentru că nu-mi pot imagina că nişte magistraţi nu pricep spiritul unei reglementări. Corect ar fi deci să raportezi pensia la venitul net, nu brut – că e 70% cum s-a propus, că e alt procent – pentru a compara lucruri comparabile, nu aiureli.

A doua problemă o reprezintă vârsta de pensionare. Criteriul valid de public policy pentru o pensionare timpurie îl reprezintă bariera biologică, de natură obiectivă, ce te împiedică să mai exerciţi o meserie la o vârstă când în altele ai putea încă profesa cu succes. Un exemplu ar fi balerinii de la Opera din Paris care făceau acum câţiva ani grevă fix pe chestiunea pensiilor (ocazie cu care am aflat şi noi că sistemul lor de pensionare anticipată la 42 de ani datează din sec XVII). Oricine e de acord că la vârsta de 55-60 de ani nu poţi dansa pe scenă ca la 25-30 de ani. La fel, e mai greu să funcţionezi ca militar combatant în teatru de luptă (deşi în armata Ucrainei media de vârstă pe front e peste 45).

În aceste cazuri extreme, când eşti forţat să renunţi la activitate mai devreme decât restul cohortei de vârstă, pentru că aşa impune biologia, şi e prea târziu să te mai recalifici pentru altceva, calculul pensiei întregi (contribuţie x ani x rată dobândă) pur şi simplu nu se închide. Ca atare, societatea modernă civilizată acceptă ca pentru câteva profesii de excepţie să contribuie de la buget în mod “special”, adică printr-un bonus din contribuţiile şi impozitele celorlalţi, adăugând ceva peste ce a generat pensionatul respectiv din propria muncă, printr-o discriminare pozitivă.

Dar asta nu înseamnă că punem băga la grămadă instituţii întregi în regimul special doar pentru că unii din angajaţii lor sunt pe genul ăsta de nişă profesională. De exemplu, pompierul ori poliţistul de ordine publică din stradă ori mascaţii din forţe speciale de intervenţie, unde este (ori trebuie să fie) multă pregătire şi angajament fizic, nu poate performa la fel de bine până la 65 de ani. Nu-i chiar teatru de război, dar pe-aproape. Dacă nu există plan de carieră prin care oamenii aceştia să poată avansa toţi în poziţii de management, e acceptabil ca ei să se pensioneze devreme; asta presupune într-adevăr o pensie specială.

Însă nu toată poliţia, jandarmeria sau serviciile speciale au genul ăsta de misiuni de angajament fizic; pe multe funcţii se face altfel de muncă, începând cu şefii. Nu există nici un motiv obiectiv pentru a pensiona anticipat funcţionarii poliţiei care eliberează buletine de identitate şi permise de conducere, or pe cei din departamente administrative, deşi ei poartă aceeaşi uniformă ca cei din stradă. Majoritatea celor din poliţie şi servicii secrete pot continua foarte bine ce fac până la vârsta generală de pensionare pe ţară, căci numai o minoritate din aceste instituţii au realmente condiţii speciale, de front.

Generalizarea regimului de pensie specială pe întreaga organizaţie, scoţând la înaintare pe cei puţini pentru care chiar se justifică, constituie un sinecurism nejustificat. Cu alte cuvinte, mulţi beneficiari „militari” sunt funcţionari cu epoleţi din armată, poliţie, servicii speciale sau penitenciare, care-şi pot continua cu brio activitatea până la termen fără vreun impediment obiectiv, la fel de bine ca un şofer de TIR sau muncitor în construcţii, joburi deloc uşoare. Ieşirea anticipată din profesie “pe motive obiective”, deci care să justifice şi un regim special de calcul al pensiei, e o glumă bună.

Lucrul cel mai supărător în această gâlceavă publică îl reprezintă iraţionalitatea argumentelor aduse de speciali în sprijinul regimului lor privilegiat, gen “importanţa socială a muncii”, ori “meseria mea e mai stresantă decât a ta”, care e clar că nu pot duce nicăieri din moment ce nu există un instrument obiectiv de măsură al “importanţei”. Argumentaţii de felul ăsta sunt chiar o jignire a inteligenţei colective, o infantilizare a discursului public, lucru cu atât mai grav când ele vin de la oameni ce se presupune că reprezintă elita judecăţii raţionale în societate.

Expertiza înaltă cerută într-o profesie, stagiile lungi de pregătire, restricţiile şi incompatibilităţile legale în exercitarea ei, orele neregulate de muncă ori nivelul de stres, sunt deja toate cuantificate în leafă, mai mare sau mai mică, după caz. Restricţiile şi incompatibilităţile nu s-au inventat în magistratură sau jandarmerie: ele există şi în sectorul privat, unde unui manager de top i se pot impune prin contract clauze de a nu lucra în paralel altceva, ori a nu interacţiona cu concurenţa ori contractorii în beneficiu personal, pe timpul jobului sau chiar o vreme după aceea. Toate aceste limitări sunt compensate printr-un salariu mai mare, exact cum se întâmplă şi la magistraţi astăzi, care au salarii peste media sectorului public. Leafa mai mare va genera automat o pensie contributivă mai mare, clar şi limpede, end of story. Nu e nevoie de alte aranjamente “speciale”.

În fine, ultima problemă, tot din categoria argumentelor absurde, este că se va goli justiţia de oameni dacă se creşte vârsta de pensionare. E posibil să apară ceva distorsiuni şi stimulente perverse pe termen (foarte) scurt, dar ca să susţii aşa ceva în general este de noaptea minţii. Cum ar veni, ce vor să spună respectivii e că dacă într-un sistem oarecare creşti vârsta de pensionare, vei pierde oameni, pe când dacă scazi vârsta şi le permiţi să plece mai devreme vei avea mai mulţi iar efortul per capita va fi mai mic (un alt lucru de care se plâng cei din sistem)! De fapt, un asemenea mod de argumentare ar trebui să fie motiv de picat la bacalaureat, ca să nu mai zic de admiterea în INM.