OPINIE De ce negarea Holocaustului din România nu constituie doar un delict penal ci și o probă a abjecției morale

În fiecare an pe 9 octombrie este marcată oficial Ziua de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România. Este ziua în care în 1941 a început deportarea în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi către Transnistria, la ordinul dictatorului fascist Ion Antonescu.

La acea dată Holocaustul din România începuse deja de peste un an, convențional odată cu venirea la putere a lui Antonescu și a Mișcării legionare în septembrie 1940, deși masacrele de la Galați (30 iunie 1940) și Dorohoi (1 iulie 1940) au avut loc înaintea acestei date. Au urmat măsuri discriminatorii împotriva evreilor, iar în ianuarie 1941 a avut loc Pogromul de la București, cu prilejul rebeliunii legionare împotriva lui Antonescu, când au fost uciși peste 120 de evrei.

Pogromul de la Iași și Trenurile Morții (28 iunie – 6 iulie 1941) au marcat începutul violenței în masă împotriva evreilor, cu un număr de victime estimat între 13.266 și 14.850, potrivit Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Ce a urmat a fost și mai crunt: după revenirea armatei române în iulie 1941 în teritoriile ocupate în anul precedent de URSS (Basarabia, nordul Bucovinei, Herța) a urmat operațiunea de “Curățare a Terenului”, ordonată de Antonescu după intrarea României în război alături de Germania nazistă, care consta în uciderea tuturor evreilor din mediul rural și strângerea în ghetouri a celor din mediul urban în aceste teritorii. Potrivit Raportului Comisiei Wiesel, în lunile iulie – august 1941, între 45 și 60 de mii de evrei au fost uciși de armata română, jandarmi, polițiști și uneori de civili, care oricum s-au implicat în jefuirea proprietăților evreiești rămase vacante.

După strângerea evreilor în ghetouri, a urmat deportarea în Transnistria, teritoriul dintre Nistru și Bug ocupat de armatele română și germană. Desfășurată adeseori în marșuri forțate, deportarea a făcut alte victime, uneori împușcate atunci când nu mai puteau ține pasul cu coloanele de deportați. Trebuie notat că au fost deportați evrei nu doar din teritoriile ce fuseseră ocupate de Stalin în 1940, ci și din unele care rămăseseră în componența statului român (sudul Bucovinei și județul Dorohoi).

În Transnistria a avut loc faza cea mai sângeroasă a Holocaustului din România. Aici au avut loc mega-masacre, dintre care ies în evidență cel de la Bogdanovca (21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942), 48.000 de morți, înfăptuit la ordinul prefectului județului Golta, locotenent colonel de jandarmi Modest Isopescu, cel mai mare masacru al Holocaustului prin gloanțe, și Odesa (22 – 25 octombrie 1941), 25.000 de morți, ordonat de Antonescu ca represalii la aruncarea în aer a cartierului general al Diviziei 10 infanterie de către NKVD la ocuparea orașului de către armata română. Majoritatea victimelor au fost evrei transnistreni, care nu fuseseră niciodată parte a statului român.

Ritmul deportărilor și uciderilor s-a încetinit în 1942, când pe 1 iunie Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 25.000 de evrei și septembrie a singurului lot de evrei din București (284 de persoane). Tot în 1942 Antonescu s-a răzgândit și nu a mai acceptat solicitarea lui Hitler de predare a tuturor evrei rămași în România (Vechiul Regat și sudul Transilvaniei) pentru a fi deportați în lagărul de exterminare de Belzec, în sud estul Poloniei ocupate de naziști. Violența genocidară împotriva evreilor și romilor deportați s-a atenuat vizibil după dezastrul armatei române la Stalingrad în februarie 1943. În 1944, în fața avansului Armatei Roșii în Transnistria, supraviețuitorii evrei din lagăre au fost repatriați.

Potrivit Raportului Comisiei Wiesel – recunoscut oficial de România în 2004, statul (nu poporul) român se face vinovat de moartea a 280.000 – 380.000 de evrei și 11.000 de morți, în perioada 1940 – 1944.
Aceste cifre și în general realitatea Holocaustului din România nu pot fi contestate. Raportul Comisiei Wiesel se bazează preponderent pe documente din arhivele românești și însuși Antonescu a făcut mai multe declarații în care vorbea explicit de intenția sa de a debarasa România de evrei, fie prin deportare în masă, fie prin ucidere. El a recunoscut la procesul său din 1946 ordinul de deportare a evreilor și cel de represalii de la Odesa.

Majoritatea celor deportați erau femei, copii, bătrâni, persoane cu handicap, iar pretextul că ar fi evreii fost ostili statului român și ar fi colaborat cu ocupanții sovietici nu se susține. Antonescu a ordonat deportarea TUTUROR evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi, deci o pedeapsă colectivă care echivala cu o crimă împotriva umanității. Și dacă principalul motiv al deportării a fost colaborarea cu ocupanții sovietici și atacarea armatei române în retragere în iunie 1940, atunci de ce au fost deportați în masă și evreii din SUDUL Bucovinei și județul Dorohoi, care nu au fost ocupate în acel an, rămânând în componența României.

Documentele Consiliului de Miniștri din acea perioadă arată clar poziția lui Antonescu, care a dirijat acest Holocaust, inclusiv măsurile de jefuire a populației evreiești deportate, aplicate cu zel de subsecretarul de stat Mircea Vulcănescu (printre alții).

După răsturnarea regimului Antonescu la 23 august 1944 și apoi instaurarea treptată a regimului comunist, Holocaustul din România a fost trecut la index, iar după căderea regimului comunist la 22 decembrie 1989, Antonescu și Mișcarea legionară au cunoscut un proces de reabilitare neoficială. În paralel cu aceasta, a apărut și un curent de negare a Holocaustului din România, bazat mai ales pe absența aproape totală a informațiilor în continuitatea regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu, care antamase o semi-reabilitare tacită a lui Antonescu.

În perioada în care România era candidată la aderare la NATO și Uniunea Europeană, guvernul Adrian Năstase a adoptat Ordonanța de Urgență 31/2002 care incrimina, între altele, negarea Holocaustului, propaganda fascistă și apologia criminalilor de război condamnați (ca Antonescu). Dar legea nu s-a aplicat, iar în 2015 a fost adoptată, la propunerea senatorului PNL, Crin Antonescu, legea 217 care explicita negarea Holocaustului cu adăugarea celui din România, ca și explicitarea propagandei legionare ca formă a propagandei fasciste.

Prima condamnare definitivă după 20 de ani de la adoptarea OUG 31 a venit în 2022, când Curtea de Apel București l-a condamnat pe lt. col (RTG) SRI, Vasile Zărnescu, pentru negarea Holocaustului, la “avertisment”, după ce cu un an înainte instanța de fond îl condamnase la 13 luni închisoare cu amânarea executării pedepsei.

A trebuit să vină șocul alegerilor prezidențiale din toamna lui 2024 și victoria lui Călin Georgescu din primul tur de scrutin, pentru ca autoritățile să intre în panică la proliferarea manifestărilor de extremă dreapta și să intre în acțiune, lansând cercetări penale în temeiul OUG 31/2002, printre care împotriva lui Zărnescu, acuzat de recidivă în negarea Holocaustului.

Negarea Holocaustului este incriminată nu doar în România, ci și în mari state europene, printre care Germania, Franța, Italia sau Polonia, iar recent a fost pronunțată prima condamnare pentru negarea Holocaustului pe continentul american, în Canada.

Cei care susțin că incriminarea negării Holocaustului încalcă libertatea de exprimare ar trebui să consulte două decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Garaudy contra Franța (2003) și Pastors contra Germania (2019), prin care CEDO a decis că negarea Holocaustului nu se poate bucura de protecția în temeiul libertății de exprimare întrucât constituie incitare la ură (hate speech).

Și aici ajungem la aspectul moral sau mai degrabă imoral al negării Holocaustului: este greu de găsit un eveniment istoric mai bine documentat decât Holocaustul, inclusiv cel din România. Cei care neagă Holocaustul nu o fac din motive de căutare a unui adevăr istoric alternativ, care nu există, ci din antisemitism.

Iar această negare constituie o insultă gravă la adresa puținilor supraviețuitori și a urmașilor lor, inclusiv ai Holocaustului din România.

Negaționiștii Holocaustului nu sunt altceva decât niște fasciști moderni, inamici ai democrației și ai statului de drept, nicidecum interesați în adevăr și libertate de exprimare, persoane care dau dovadă de o abjecție morală fără limite.