Macronismul văzut din exterior: o evaluare globală

Analiză Il Corriere Dela Sera (Italia), via Rador:

De la Fondul Monetar Internațional de la Washington până la agențiile de rating americane, sunt cu toţii de acord că Franța este noul bolnav al Europei, finanțele sale publice fiind la limita sustenabilității.

Donald Trump alternează zilele în care nu are încredere în Emmanuel Macron cu cele în care îl ironizează și îl disprețuiește. O evaluare care nu a făcut ca președintele francez să câștige prestigiu la Moscova, în ochii lui Vladimir Putin, sau la Beijing, în cei ai lui Xi Jinping. La Berlin, în capitala „geamănă” a acelei axe care a condus întotdeauna Europa, și-a pierdut credibilitatea în fața cancelarului Merz. Iar la Roma, și-a câștigat noi „antipatii”, dacă nu chiar dușmani fățiși.

Și iată că sub această președinție, Franța a pierdut ultimele fâşii ale fostului său imperiu african, printr-o serie de lovituri de stat în fostele colonii care au alungat soldații francezi, pentru a-i înlocui deseori cu cei ruși. În cele din urmă, recunoașterea Palestinei a înrăutățit relațiile cu Israelul, fără ca Parisul să câștige vreun rol într-un viitor armistițiu pentru Gaza.

Pe plan intern, având în vedere instabilitatea țării, „macronismul” are rezultate teribile, dar nici văzut de restul lumii nu arată prea bine. Pentru început, e greu de definit ce a fost „macronismul”. Pentru că inventatorul său a spus totul și contrariul; ne-a obișnuit cu schimbări senzaționale de direcție, mereu cu aroganța celui care se consideră net superior: concetățenilor săi, adversarilor politici interni sau partenerilor internaționali. Din acest punct de vedere, găsim un fel de continuitate cu trecutul francez…

Dar, la urma urmei, cine a fost Macron?

Pe plan intern, cariera sa politică s-a născut sub steagul modernității tehnocratice, al eficienței și al bunei guvernări. Vine de nicăieri, în sensul că nu are un background politic recognoscibil într-una dintre marile familii istorice ale politicii franceze; la fel ca mulți tehnocrați, s-a format în Grandes Ecoles și a avut experiență în lumea finanțelor. Se consideră un expert împrumutat politicii, dar cu un fel de învestitură mesianică din istorie – similar, într-un context radical diferit, generalului Charles de Gaulle, fondatorul celei de-a Cincea Republici.

A năvălit în guvernul țării pentru a remedia un impas, o criză a tradiţionalei alternanțe dintre socialiști și gaulliști, în timp ce Frontul Național câștiga teren. Numai că promisiunile sale privind un guvern competent se termină cu un rezultat dezastruos: după multiple crize sociale (protestele Vestelor Galbene au fost doar prima dintre acele convulsii stradale), finanțele publice sunt mult mai rele decât erau atunci când le-a găsit. Datoria la 113% din PIB, deficitul la 6%. Iar reformele esențiale, cum ar fi pensiile, rămân blocate.

Dacă finanțele publice sunt un dezastru, economia reală nu stă mai bine. Nu ajută nici faptul că Macron pare dispus să facă orice pentru a se agăța de putere: numeroșii săi prim-miniștri au cochetat cu politici de stânga, impozitându-i pe bogați, fără a le duce vreodată la bun sfârșit și fără a convinge pe nimeni că măsurile redistributive ar restabili încrederea în economie și creșterea ocupării forței de muncă. Pentru că Franța era deja una dintre cele mai impozitate națiuni de pe planetă.

Contradicția ADN-ului macronist a fost evidentă timp de generații în întreaga clasă conducătoare franceză: chiar și atunci când se autointitula de dreapta, de la Charles de Gaulle încoace, preşedinţii francezi au fost profund etatiști și dirijiști. Încrederea în afaceri și în piața liberă a fost predicată uneori, dar aproape niciodată practicată.

Un exemplu recent: oricât de mult s-a mobilizat Parisul împotriva protecționismului lui Trump, nu există nicio certitudine că va ratifica în cele din urmă tratatul Mercosur cu țările din America Latină, singurul acord de liber schimb pe care Bruxelles-ul l-a obținut după mulți ani de negocieri. Lobby-ul agricol francez a fost atenuat mereu cu doze robuste de protecționism.

În politica externă, Macron poate fi amintit ca omul care, în ajunul invaziei rusești în Ucraina, a declarat: „NATO este în moarte cerebrală”, însă și-a retras rapid această declarație imediat ce Joe Biden le-a cerut aliaților săi atlantici să impună sancțiuni și ajutor Kievului.

Acelaşi Macron a fost liderul european care s-a grăbit să meargă la Moscova pentru a se întâlni cu Putin şi toată lumea își amintește de „masa infinită” cu cei doi așezați la fiecare capăt: cauza fiind germofobia țarului în timpul pandemiei, imagine care a devenit un simbol al distanței. Macron s-a întors acasă cu mâinile goale. A scrâșnit din dinți când alții – ultimul fiind Trump, în Alaska – au încercat un dialog.

Mai recent, Franța a fost dură în afirmaţiile sale privind tarifele vamale ale lui Trump și a criticat aspru presupusul pas înapoi al Ursulei von der Leyen. Cu toate acestea, la celebra întâlnire de la Casa Albă, Macron s-a alăturat tuturor celorlalți lideri europeni, participând la concursul: cine îl linguşeşte mai frumos pe Donald Trump.

În cele din urmă, e greu de definit ce a fost macronismul: dincolo de o atitudine arogantă și o încredere în sine perpetuă, esența este evazivă, variabilă și sezonieră. Obiectiv, în acest moment Franța contează mai puțin în lume decât atunci când a preluat mandatul. Cu toate acestea el a continuat să țină prelegeri, cu degetul ridicat, nimic de făcut, este un sindrom național.

Întoarcându-mă în timp, la perioada în care eram corespondent la Paris (1986-1991), la Palatul Élysée se afla François Mitterrand, care a acordat azil politic la Paris mai multor teroriști italieni care fuseseră condamnați de instanțele noastre pentru crime sângeroase. Franța era convinsă că era singura patrie adevărată a democrației și a drepturilor omului. Și a încercat în zadar să împiedice reunificarea Germaniei printr-o călătorie în Berlinul de Est.

Continuându-ne călătoria prin istorie, campionul aroganței a fost, fără îndoială, de Gaulle. Întors din exilul din Londra pentru a participa la eliberarea anglo-americană a Parisului în 1945, a început imediat să preamărească rolul Rezistenței Franceze și să-l minimalizeze pe cel al Aliaților.

În realitate, Rezistența („Maquis-ul”) a fost eroică, însă minusculă. Franța se predase în mod umilitor lui Hitler, iar majoritatea francezilor s-a adaptat la viața sub regimul fascist și colaboraționist al mareșalului Pétain. Dar de Gaulle a reușit ca Franţa să fie acceptată în rândul puterilor victorioase, de unde și intrarea sa în clubul celor cinci puteri cu un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

Unul dintre motivele tratamentului respectuos pe care i l-au acordat aliații și protectorii săi a fost existența unui vast imperiu francez, care se întindea din Africa de Nord până în Asia. Franța a început să-l piardă aproape imediat, după războaie lungi și greșite, ilegitime și criminale.

După ce a pierdut Algeria, de Gaulle și succesorii săi au început imediat să le predice altora cum ar trebui gestionate lumea arabă și chestiunea israeliano-palestiniană. După ce a pierdut războiul din Indochina și a cedat americanilor cartoful fierbinte (și otrăvit) al Vietnamului, de Gaulle a început să explice că Washingtonul nu înțelegea nimic și că greșea totul în acea zonă. Într-adevăr, Vietnamul avea să devină unul dintre cele mai dăunătoare conflicte pentru influența americană în lume; însă era ciudat că cele mai furioase predici veneau de la Paris.

De Gaulle a fost primul lider care s-a opus vreodată rolului global al dolarului, pe care l-a denunțat ca fiind un „privilegiu imperial”, care a amenințat cu retragerea rezervelor de aur ale Franței în perioada turbulentă dintre 1968 și 1971, anticipând cu o jumătate de secol doctrina chineză de depășire a dolarului.

Cu toate acestea, Franța, sub de Gaulle și toți succesorii săi, a fost caracterizată permanent de izbucniri ale inflației, devalorizări și o monedă slabă care nu inspira încredere – până la apariția „salvatoare” a monedei euro, care a plasat națiunea franceză sub tutela germană.

Concluzia? Tânărul Macron a avut modele importante de la care s-a inspirat.

Analiză de Federico Rampini / Traducerea Rador: Cătălina Păunel