La granița identității. Între găgăuzi (I) – corespondență din Republica Moldova

Li se luminează fețele și devin gălăgioși când le spun că una din străbunicile mele a fost găgăuză. Brusc, avem ceva în comun și nu mai e așa de rău ”rumânski, rumânski”. 

Au 12 ani, chicotesc, imită tot ce încercăm să le spunem în engleză, ne imită inclusiv gesturile, se amuză și se mută ca un roi de gâze în jurul nostru. 

Sunt copiii găgăuzilor din a căror identitate rușii nu au mai lăsat nimic pentru mai târziu. 

O istorie de secole rasă de sovietici

Suntem în curtea școlii din Copceac, al doilea cel mai mare sat al Găgăuziei, izolat de restul regiunilor. E prânzul și căutăm muzeul lor de istorie, al găgăuzilor. 

Copiii sunt în pauză și vin spre noi ca pisicile, curioși, dar de la distanță. Le vorbesc în română și mă privesc ca și cum e prima dată când aud limba, îmi răspund în rusă, le spun ”Niet” (Nu), încerc în engleză. 

Un puști îmi spune că are 20 de ani în loc de 12, altul că suntem la ”school one” și trebuie să ajungem la ”school two”, unde e muzeul. Fetele râd și se ascund în spatele lor când încerc să vorbesc cu ele. 

Învață rusă, găgăuză și, teoretic, engleză. Nici vorbă de română. 

Aici e un fel de no man’s land, nu e nici Rusia, dar, spun ei, nici Moldova, și în niciun caz România, căreia teritoriul i-a aparținut între 1918 și 1940.

Și nici urmă nici de Turcia, de unde își au rădăcinile cu care se mândresc și pentru care familiile lor vor ca regiunea să fie autonomă, pentru că ”ei sunt altceva” decât moldoveni, ruși, români. 

Găgăuzii sunt urmașii turcilor selgiucizi care s-au refugiat în Dobrogea bulgărească începând cu 1236, din cauza conflictelor dintre triburile turcice de la acea vreme.

Odată stabiliți în Bulgaria, au trecut la ortodoxie și au conviețuit fără probleme cu populația autohtonă. Au devenit ceea ce azi numim găgăuzi. 

Peste jumătate de mileniu, la începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Țarist ocupă Basarabia (1812) și îi alungă pe tătarii nogai musulmani din sudul regiunii, pe care o recolonizează cu creștin-ortodocși: găgăuzi și bulgari pe care îi ”importă” timp de trei decenii. 

Astăzi, tot ce mai amintește de istoria și identitatea găgăuzilor sunt fântânile din poartă-n poartă, bătute în mozaic sau vopsite în culori vii, și banii trimiși de Ankara pentru investiții în educație. 

Din toate satele și orașele găgăuze pe care le-am parcurs, de la Vulcănești, Carbalia, Copceac, Ceadîr-Lunga la Congaz și Comrat, în Carbalia, e singurul loc în care ceva-ceva din atmosfera Turciei mai e păstrat. 

Carbalia e cel mai mic sat găgăuz, izolat de însăși Găgăuzia, pustiu și arsuzitor de tăcut la fel ca văile și câmpurile ascunse după granița dintre Bulgaria și Turcia. În ultimii 30 de ani, aproape toți localnicii de-aici s-au mutat în cimitir. 

Cimitirul ăsta e cel mai viu loc din sat și păstrează ceva înfiorător de trist și încremenit în timp din istoria găgăuzilor: Au fost pe-aici, dar nimeni nu mai știe azi cine sunt. 

Cruci de lemn fără nume și dată zac înfipte în pământul uscat, înecate în bălării sau căzute. În partea nouă a cimitirului sunt pietrele sau monumentele funerare din ciment sau gresie neagră din care țâșnesc sinistru spre tine priviri fixe și chipuri aspre.  

După 1944, Stalin a ras orice urmă de turc din găgăuzi și din satele lor, a rusificat forțat comunitățile, i-a izolat brutal de românii cărora găgăuzii le fuseseră loiali până atunci și a înlocuit limba, scrierea și cultura găgăuză cu cea rusă. I-a sterilizat identitar. 

Dar ce n-au putut să înlocuiască sovieticii au fost trăsăturile turcice sau tătărești de pe chipurile copiilor din curtea școlii ori de fețele împietrite ale bătrânilor din pământ. 

Cu toate astea, în satele din Găgăuzia e tabu să întrebi de ce nimic din locurile lor nu mai amintește de poporul lor? De ce istoria lor începe la Lenin? De ce vorbesc rusa mai bine decât găgăuza? De ce în muzeul lor sunt înșirate portrete gigant cu Lenin, steaguri URSS și simboluri sovietice? 

Am întrebat toate lucrurile astea la muzeul amenajat într-o școală dărăpănată, pe care veghează secera, ciocanul și steaua sovietică și unde copiii din Copceac au fost duși în excursie de profesoara de engleză în excursie chiar în ziua în care eram acolo. 

Profesoara s-a făcut că nu înțelege ce întrebăm, directorul muzeului, Gheorghi, care ”rupea” puțină română, pe care a învățat-o de la colegii de muncă pe vremea când lucra în Italia, uitase ceva în altă cameră și a plecat de lângă noi. 

I-am întrebat și pe copii dacă vorbesc română. Li se citea teama în ochi. Ca și cum ”rumânski” e ceva rău, despre care nu vorbești, că s-ar putea să se întâmple. 

Unul mai fâșneț m-a tras de mânecă: ”I speak” și îmi arată cu degetele, ca și cum ar măsura, ”puțin”. Îl întreb ce știe, își amintește cu greu ”Bună ziua”, ”Mulțumesc”, ”Ce faci?”. Nu știe să-mi spună câte ore învață pe săptămână, apoi tace, nu mai vorbește despre asta. 

Vine alt țânc din spate și-mi distrage atenția. Îmi arată cu degetul pe un perete cu fotografii. Sunt înșirate femei încruntate, cu batic sau fără, cu părul prins sau fețe brăzdate: ”Hero, hero! Ten, eleven children”. Sunt mamele eroine ale URSS, care au născut peste 10 copii. ”You?” mă întreabă puștiul. 

Eu am mers mai departe.  

Găgăuzia tuturor și a nimănui

Astăzi, Găgăuzia înseamnă trei regiuni sărace cu puțin peste 100.000 de locuitori (Vulcănești, Ceadîr-Lunga și Comrat), puternic ruralizate, acoperite cu viță de vie și dependente de ajutor și finanțări fie de la Chișinău, din UE, Turcia și, mai nou, și România.

Dar găgăuzii au cerut dreptul la autodeterminare, adică vor să se conducă singuri, au votat prin referendum cu un scor covârșitor împotriva UE, în anul anexării Crimeei de către Rusia, și aleg sistematic parlamentari cu discurs anti-România, anti-Occident. 

În perioada interbelică, istoricii consemnau o realitate pe dosul celei de azi: Găgăuzii erau considerați, dimpotrivă, minoritatea care se integrase cel mai bine în noul stat România, învățau cel mai ușor limba, astfel aveau acces foarte rapid la alfabetizare și participau activ la viața cultural-socială a țării. 

Cum a fost posibil virajul? 

S-a întâmplat după căderea URSS, la începutul anilor `90, sub imperiul fricii cultivate de sovietici cum că România ar urma să ocupe Moldova, să o anexeze și să îi confiște independența. 35 de ani mai târziu și sună tot familiar, nu?

Găgăuzii au cerut atunci ca, în cazul în care acest lucru se va întâmpla, regiunea lor să rămână autonomă, de sine stătătoare, iar Parlamentul de la Chișinău, dominat atunci de agrarienii deveniți ulterior satelitul comuniștilor, a acceptat asta începând cu 1995. 

Găgăuzia este astăzi păpușată politic de la Moscova prin marionetele rusești din Moldova, iar lucrul ăsta se vede cel mai bine, din toate regiunile sale, în Comrat, capitala Găgăuziei, ruptă între râvna pentru traiul occidental și sindromul Stockholmului rusesc. Tot aici, presa din Moldova semnala anul trecut că există o cerere tot mai mare din partea părinților de a-și înscrie copiii la școlile cu predare în limba română, pașaportul rapid spre UE.  

Tesla, Lincoln, SUV-uri de lux mișunau vineri după-amiază, în centrul capitalei, prin fața bisericii din care ieșea un zgomot asurzitor de clopote, ritmat ca o incantație hipnotică prin care găgăuzii erau chemați la slujbă. La intrare, baticuri pestrițe așteptau în cuier să fie purtate de femeile care intrau cu capul descoperit. 

Biserica rusă s-a implicat masiv în alegerile din Moldova, la fel cum elementele bisericești și ale religiei au fost uzate până la psihoză de extremiștii pro-ruși în campaniile electorale de anul trecut, din România.  

În 2014, peste 90% din găgăuzi au votat pentru apartenența la Uniunea Vamală Rusia-Bielorusia-Khazahstan și s-au opus vehement aderării la UE, la fel s-au opus și României față de care au o aversiune acerbă pentru că ”vor să le ocupe țara”.

Astăzi, cele mai importante artere rutiere din Găgăuzia sunt reabilitate cu bani europeni, la fel și instituții de învățământ sau spitale. Peste 50 de milioane de euro a investit UE în ultimul deceniu în localitățile găgăuze. Localnicii spun, însă, că UE vrea astfel să ajungă mai aproape de granița cu Rusia.    

Alegerile nicăieri

Politicienii nu se înghesuie să-și facă propagandă electorală în Găgăuzia. În doar trei din cele șase localități pe care le-am documentat la pas, din care una era capitala Comrat, am văzut bannere electorale, dar și acolo câte unul-două de la ”patrioții” comuniști și câte unul de la Alternativa sau Alianța Moldovenilor. 

În Vulcănești, cea mai sudică regiune a Moldovei, oraș flancat de Galați și raioanele Odesa și Cahul, despre care legenda spune că a primit numele după Volcan, unul din cei trei frați armeni moșieri care s-au așezat aici în Evul Mediu, aproape că nu există alegeri duminică. Nimic nu amintește de scrutin în afară de două afișe ale ministerului de Interne care te anunță să ”nu te joci cu votul că vei pierde totul”.  

Nici în orașul Ceadîr Lunga sau Congaz, cel mai mare sat din Găgăuzia, vineri după-amiază nu se simțea iz de alegeri. Doar un Dodon întins pe-o casă, lângă Vlah și Voronin, amintea că, în Găgăuzia, alegerile parlamentare au fost câștigate din ‘90 încoace de comuniștii, fracțiunile rupte din ei sau independenții păpușați de Rusia. 

Toate localitățile astea, însă, au în comun un lucru. Un personaj. Începând cu anii `40, rușii au pulverizat memoria colectivă a găgăuzilor și i-au ”sovietizat”, l-au înfipt pe Lenin, fondatorul Uniunii Sovietice, în creierii istoriei găgăuzilor, la căpătâiul lor identitar.

Astăzi, în fiecare dintre centrele urbane sau satele mai măricele din Găgăuzia există o statuie a lui Lenin care rânjește sau îndeamnă la revoluție de la mulți metri înălțime, iar undeva prin apropiere câte o statuie a soldatului rus căzut la datorie în invazia sovietică din Afganistanul anilor ‘80.

Strada principală din capitala găgăuză Comrat se numește Lenin. Strada principală din Vulcănești, orașul și regiunea găgăuze cele mai aproape de România, se numește Lenin. Strada principală din enclava găgăuză izolată Copceac se numește Lenin. Strada principală din regiunea găgăuză Ceadîr-Lunga se numește Lenin. Strada principală din Congaz, cel mai mare sat găgăuz, se numește Lenin. Strada principală din Carbalia, cel mai mic sat găgăuz, se numește Lenin. 

Găgăuzul Lenin. 

Corespondență din Republica Moldova, publicată și în Context.ro și Info Sud-Est. A contribuit Cristian Andrei Leonte. 

GALERIE FOTO