Încă o hotărâre definitivă care aplică decizia Curţii de Justiţie a UE privind prescripţia şi nu ţine cont de decizia Înaltei Curţi / Un profesor universitar din Oradea a fost condamnat pentru fraudă cu fonduri europene

Curtea de Apel Bucureşti (CAB) a dispus condamnarea a două persoane la 2 ani de închisoare cu suspendare pentru fraudă cu fonduri europene de peste 100.000 de euro, potrivit deciziei instanţei din 18 aprilie 2024. Astfel, a fost condamnat profesorul universitar din Oradea Ioan-Francis Hathazi şi administratorul unei firme, Cristian Florian Ştefănică.

Potrivit motivării publicate pe portalul rejust.ro, instanţa i-a condamnat pe cei doi, deşi faptele s-au petrecut între 2009 şi 2012, iar inculpaţii au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Inculpaţii au invocat deciziile CCR privind prescripţia (potrivit cărora între 25 iunie 2018 şi 30 mai 2022 nu a existat prescripţie specială) şi decizia interpretativă a ÎCCJ din 25 octombrie 2022 care a prelungit perioada în care nu ar fi existat prescripţie specială, pe principiul legii penale celei mai favorabile, până la 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a noului Cod penal).

Cu alte cuvinte, potrivit CCR, faptele se prescriu mult mai repede în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, iar potrivit ÎCCJ, faptele se prescriu mult mai repede în perioada 1 februarie 2014 – 30 mai 2022.

Pe 24 iulie 2023, CJUE a decis că instanţele naţionale pot aplica deciziile CCR, nu şi hotărârea ÎCCJ de extindere a perioadei în care faptele penale se prescriu mai repede. Practic, CJUE a decis că deciziile CCR privind prescripția nu se pot aplica retroactiv pe principiul legii penale celei mai favorabile. CJUE a eliminat astfel perioada 1 februarie 2014 – 25 iunie 2018 în care, potrivit ÎCCJ, faptele se prescriu mai repede.

Revenind la procesul de la Curtea de Apel Bucureşti, instanţa a constatat că termenul de prescripţie de 8 ani a început să curgă la data de 1 noiembrie 2012.

Pe 15 iunie 2018, deci înainte de data intrării în vigoare a primei decizii CCR privind prescripţia, 25 iunie 2018, a fost întrerupt cursul prescripţiei şi a început să curgă un nou termen de prescripţie, în total nu mai mult de 16 ani.

Aşadar, instanţa a constatat că dacă ţine cont de decizia CJUE şi nu ţine cont de decizia ÎCCJ, faptele nu sunt prescrise şi a dispus condamnarea inculpaţilor.

Cum a motivat instanţa

“Curtea se va conforma obligaţiei stabilite prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-107/23 PPU („Lin”), lăsând neaplicat standardul naţional stabilit prin Decizia ÎCCJ nr.67/2022, reţinând că, potrivit chiar considerentelor acestei decizii, determinarea incidenţei normelor de drept european şi aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene constituie atributul exclusiv al instanţelor naţionale învestite cu soluţionarea cauzelor deduse judecăţii.

Conformarea la hotărârea CJUE nu determină, din perspectiva previzibilităţii, o interpretare în defavoarea inculpaţilor (in malam partem), întrucât, la momentul săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, aceştia cunoşteau condiţiile tragerii lor la răspundere penală, inclusiv în ceea ce priveşte efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură care trebuiau să le fie comunicate în desfăşurarea unui proces penal (potrivit art.23 alin.1 din Codul penal 1969), iar acest efect s-a produs ope legis şi într-un mod previzibil pentru ei la data când, astfel cum urmează a se evidenţia, a fost dispusă în privinţa amândurora efectuarea în continuare – in personam – a urmăririi penale (15 iunie 2018), nefiind anihilat de publicarea ulterioară (la data de 25 iunie 2018) a primei decizii a Curţii Constituţionale, nr.297/2018, care a invalidat doar pentru viitor norma din legea nouă, în mod global mai favorabilă, care prevedea acel efect prin efectuarea în cauză a oricărui act de procedură (art.155 alin.1 din Codul penal intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014).

De altfel, chiar Curtea Constituţională a constatat, potrivit pct.34 din considerentele Deciziei nr.297/2018, că norma în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina inculpaţilor (art.23 alin.1 din Codul penal 1969) îndeplinea cerinţa previzibilităţii, statuând, de asemenea, cu valoare de principiu, conform pct.24, pct.28 şi pct.30 din aceleaşi considerente, că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele într-o manieră completă, în prezenţa unei pârghii legale de încunoştinţare a persoanei care a comis o infracţiune cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie, astfel încât aceasta să nu se afle într-o situaţie juridică incertă cu privire la condiţiile tragerii sale la răspundere penală, determinată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru acea infracţiune”, a motivat instanţa.

Context. Decizia CAB vine în contextul în care, pe 22 mai 2024, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) dezbate dacă deciziile Curţii de Justiţie a UE (CJUE) privind prescripţia încalcă deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), potrivit portalului Instanței Supreme.

Ce spune completul CAB din cazul Hathazi-Ştefănică despre presupusa încălcare a deciziilor CEDO dacă se aplică deciziile CJUE

“Potrivit jurisprudenţei CJUE, principiul prevăzut de art.49 din Cartă are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat de art.7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct.54 din Hotărârea Marii Camere din data de 05 decembrie 2017, pronunţată în cauza C‑42/17).

Este adevărat că, în interpretarea art.7 din Convenţie, CEDO a stabilit, în jurisprudenţa sa, că această normă nu garantează doar principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (pct.103-109 din hotărârea pronunţată în cauza Scoppola împotriva Italiei nr.2 şi, de asemenea, pct.26 din hotărârea pronunţată în cauza Mihai Toma împotriva României), însă acest raţionament trebuie raportat la faptul că, tot potrivit jurisprudenţei CEDO, la care şi ÎCCJ a făcut referire în considerentele Deciziei nr.67/2022, principiul prevăzut de art.7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile (pct.165-166 din hotărârea pronunţată în cauza Vasiliuskas împotriva Lituaniei) şi celor care prevăd pedepsele pentru sancţionarea lor (pct.34-36 din hotărârea pronunţată în cauza Jamil împotriva Franţei, pct.123, 135-137 din hotărârea pronunţată în cauza M. împotriva Germaniei, pct.32-44 din hotărârea pronunţată în cauza Gurguchiani împotriva Spaniei), iar normele privind prescripţia nu definesc nici infracţiunile, nici pedepsele care le sancţionează.

Prin urmare, raţionamentul CEDO are în vedere, pentru aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, numai dispoziţiile care intră în domeniul de aplicare a art.7 din Convenţie, între care nu se află şi normele privind prescripţia”, a arătat instanţa.

Cine sunt judecătorii din cazul Hathazi-Ştefănică

Este vorba de judecătorii CAB Carmen-Veronica Găină şi Ovidiu-Richiţeanu Năstase. Acesta din urmă este fost şef al Secţiei a I-a Penală a CAB şi unul dintre judecătorii care l-au condamnat pe fostul ofiţer SRI Daniel Dragomir.

Cine e profesorul universitar condamnat Ioan-Francisc Hathazi

Potrivit Bihoreanul, în 2012, profesorul Ioan-Francisc Hathazi de la Facultatea de Inginerie Electrică şi Tehnologia Informaţiei de la Universitatea Oradea a fost candidatul Partidului România Mare la Primăria Oradea.

El a fost şi protagonistul unui scandal după ce o tânără l-a acuzat că i-a oferit o diplomă de studii în schimbul unor favoruri sexuale, dar și că s-ar fi masturbat privind-o prin videochat, din biroul facultăţii. Ulterior, Comisia de Etică a Universității l-a găsit nevinovat pe profesor după ce tânăra nu a mai făcut declaraţii, iar din fotografii nu s-a putut demonstra că protagonistul era chiar profesorul Hathazi.