Franța, în criză politică profundă / Opțiunile președintelui Emmanuel Macron s-au redus vizibil

După demisia prim ministrului Sebastien Lecornu, la mai puțin de o lună de la numire și la doar câteva ore de la prezentarea listei cabinetului său, președintele Macron i-a dat un termen de 48 de premierului demisionar să ajungă la o soluție cu opozițiile de dreapta și de stânga, majoritare în Adunarea Națională, înainte de a decide ce măsură constituțională va adopta pentru scoaterea situației politice din impas.

Lecornu, cel mai efemer prim ministru al celei de-a Cincea Republici Franceze, înființate în 1958 de Charles De Gaulle, o ia de la capăt cu negocierile cu partidele parlamentare cu două priorități declarate: adoptarea unui buget de urgență pentru 2026 pentru ca statul să poată funcționa și statutul teritoriului francez de peste mări Noua Caledonie.

Operațiunea pare un mod prin care Macron încearcă să scoată castanele din foc cu mâinile lui Lecornu. Iar opțiunile premierului demisionar sunt practic inexistente. El a demisionat atunci când ministrul de interne, Bruno Retailleau, liderul partidului Republicanii (LR, centru dreapta) care este partenerul la guvernare al confederației centriste pro-prezidențiale Ensemble (Împreună) a criticat prioritățile anunțate de Lecornu.

Ensemble, cu 161 de deputați, și LR cu 50, formează “Soclul Comun” al guvernului, minoritar în Adunarea Națională, cu un total de 211 deputați din 577, majoritatea absolută fiind de 289. Deja două guverne, cel condus de Michel Barnier în decembrie 2024 și cel condus de Francois Bayrou în septembrie 2025, au fost răsturnate de votul comun al stângii – 192 de deputați – și al dreptei populiste/extreme (Reunirea Națională – RN, și aliații) – 138 de deputați.

Așa încât, acțiunea președintelui Macron duce cu gândul la citatul atribuit în mod apocrif lui Albert Einstein, “Nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la rezultate diferite”.

De altfel, chiar fostul prim ministru și lider al principalului partid centrist Renaissance (Renaștere), Gabriel Attal, s-a distanțat de președintele Macron, spunând că nu mai înțelege deciziile președintelui, care vrea să păstreze controlul total.

A devenit clar că formarea unui guvern stabil este practic imposibilă, dat fiind că în Adunarea Națională sunt trei blocuri – Soclul Central, Stânga și Dreapta, care au dovedit că nu pot trece peste diferențele dintre ele. Soluția avansată a unui premier din Partidul Socialist (care are doar 66 de deputați) este improbabilă, dată fiind ostilitatea RN, LR și a unei bune părți a deputaților centriști.

Președintele Macron are la îndemână soluția dizolvării Adunării Naționale și convocarea unui nou scrutin legislativ anticipat după cel de anul trecut, care a rezultat în această cameră fragmentată, act calificat de mulți politicieni și comentatori drept “o nebunie”. RN a cerut imediat după demisia lui Lecornu dizolvarea Adunării Naționale, agreată și de o parte a stângii, dar sondajele de opinie indică un rezultat aproape la fel de neconcludent ca cel din iulie 2024.

O soluție menționată de mai mulți politicieni este demisia președintelui Macron. Cerută în mod imperativ de partidul Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală/extremă), cu 71 de deputați, ea a fost menționată și de Edouard Philippe, liderul micului partid de centru dreapta Horizons (Orizonturi), primul șef de guvern (2017 – 2020) al lui Macron în primul mandat al acestuia și cel mai longeviv în funcție. El i-a cerut șefului statului să organizeze alegeri prezidențiale anticipate imediat după adoptarea unui buget pentru 2026.

Un singur președinte al celei de-a Cincea Republici, Charles de Gaulle, a demisionat din funcție, în 1969, dar președintele Macron a respins această ipoteză, spunând că-și va duce mandatul până la capăt, în 2017, când nu va mai avea dreptul să candideze.

Mai există și soluția extremă, cea a destituirii din funcție a președintelui Republicii. LFI a introdus în Adunarea Națională o moțiune de destituire, asupra cărei admisibilități urmează să se pronunțe miercuri biroul permanent al camerei inferioare. Dar chiar dacă moțiunea este declarată admisibilă, o destituire a președintelui este practic imposibilă din punct de vedere politic: pentru așa ceva este nevoie de o majoritate de 2/3 a Înaltei Curți (constituită din Adunarea Națională și Senat) și, în afară de LFI, mai nimeni nu susține această măsură extremă.

Este foarte clar că responsabilul de această criză politică fără precedent din Franța din ultimii 67 de ani este președintele Macron. Iar aici sunt două aspecte: unul politic și altul constituțional.

Din punct de vedere politic, președintele Macron a venit la putere în 2017 cu propunerea de a reforma din temelii sistemul bazat pe opoziția radicală dintre dreapta și stânga care a marcat Republica a Cincea. Sloganul său “En même temps – În același timp”, a funcționat oarecum în primul său mandat (2017 – 2022) când a dispus de o majoritate în Adunarea Națională, dar s-a dovedit inoperant după realegerea sa în 2022, când s-a dovedit că viața politică franceză a tins să revină la vechea dihotomie dreapta – stânga. Președintele Macron, provenit din Partidul Socialist (PS), s-a dovedit tot mai de dreapta în politica economică (abolirea impozitului pe marile averi, majorarea vârstei de pensionare), ajungând să fie perceput ca “președintele bogaților”. Partizanii și colaboratorii săi, proveniți în bună măsură din PS și LR, nu au reușit întotdeauna să se înțeleagă și pe măsura trecerii timpului s-au îndepărtat de președinte, exemplul lui Attal (fost PS) și Philippe (fost LR) este elocvent.

Din punct de vedere constituțional președintele Macron a împins sistemul instituțional al celei de-a Cincea Republici până la ruptură. Acest sistem, proiectat pentru De Gaulle, funcționează în jurul unui președinte atotputernic. Dar în momentul în care acest președinte nu mai dispune de o majoritate absolută în Adunarea Națională (așa cum s-a întâmplat în 2022 și din nou, dar mai accentuat, în 2024) sistemul este supus unor presiuni majore. S-a dovedit că Franța nu poate funcționa ca o republică parlamentară, atât timp cât președintele încarcă să impună un guvern fără majoritate în Adunarea Națională. Iar scrutinul majoritar uninominal cu două tururi, introdus pentru a asigura majorități stabile, a avut efectul pervers în ultimii trei ani de a genera o Adunare Națională fără majoritate.

Este ușor de remarcat că în condițiile în care președintele Republicii este cheia de boltă a acestui sistem și cu un Macron ajuns la o cotă de încredere de 22% în sondaje, numai un nou scrutin prezidențial poate scoate țara din marasmul politic actual. Întrebarea este: poate fi președintele Macron convins să demisioneze și, dacă nu, își poate permite Franța să continue timp de 18 luni în această situație de haos politic, care se repercutează în mod automat și la nivel economic, social, cu efecte clar și la nivelul Uniunii Europene, unde Franța are, alături de Germania, un rol major într-o perioadă de turbulențe majore la nivel global?