Analiză Stratfor: Cum vor influența alegerile din România și Polonia relațiile celor mai mari țări de la granița estică a UE cu partenerii externi

Alegerile generale din octombrie vor testa dacă alegătorii polonezii susţin politicile moderat eurosceptice ale guvernului lor sau vor mai degrabă să dezvolte relaţii mai strânse cu UE; alegerile prezidenţiale din România vor mări incertitudinea politică din ţară, în condiţiile în care guvernul minoritar de la Bucureşti se luptă să rămână la putere; aceste alegeri din cele mai mari ţări de la graniţa estică a UE nu vor produce schimbări dramatice în politica lor externă, însă ar putea duce la noi politici interne care să le revigoreze disputele cu UE, se arată într-o analiză Stratfor, preluată de Rador.

Ultimul trimestru al lui 2019 va fi bogat în evenimente în Polonia şi România, cele mai mari ţări de la graniţa estică a UE. Pe 13 octombrie Polonia va avea alegeri generale care vor pune la încercare popularitatea partidului conservator Lege şi Justiţie (PiS), aflat la putere din 2015. Apoi, pe 10 noiembrie, România va avea alegeri prezidenţiale, la care preşedintele conservator Klaus Iohannis intenţionează să obţină un nou mandat. (Turul doi e programat pe 24 noiembrie.) E improbabil ca aceste alegeri să ducă la modificări semnificative în politica externă a Poloniei şi României, care vor rămâne dedicate calităţii de membru UE şi NATO. Dar ele vor afecta totuşi evenimentele interne într-un mod care, în timp, ar putea influenţa relaţiile Poloniei şi României cu partenerii lor externi.

Tabloul General

Polonia şi România împărtăşesc priorităţi geopolitice similare, întrucât ambele consideră apartenenţa la UE şi NATO şi relaţiile strânse cu SUA drept elemente-cheie ale politicii lor externe. Însă evoluţiile interne din ultimii ani au dus la dispute cu aliaţii lor externi, şi în special cu UE, fiind probabil ca ele să continue şi după viitoarele alegeri generale din Polonia şi după cele prezidenţiale din România.

Două state cu relevanţă geopolitică

Polonia şi România sunt foste ţări comuniste care, după colapsul URSS, au căutat să e alinieze la UE şi NATO. Bucureştii şi, în special, Varşovia consideră apartenenţa lor la aceste alianţe internaţionale drept o protecţie împotriva unei potenţiale agresiuni ruseşti. Ambele presează pentru o mai mare prezenţă NATO în Europa de Est, pledând concomitent pentru dezvoltarea unor proiecte de infrastructură vizând reducerea dependenţei regiunii de gazele naturale ruseşti. Datorită intereselor lor comune, ambele sunt membre ale unor proiecte regionale de cooperare precum Iniţiativa Trei Mări, care caută să dezvolte relaţii politice şi economice mai strânse în regiune şi să construiască o infrastructură energetică mai bună, conectând mările Baltică, Neagră şi Adriatică.

Polonia şi România au totodată interese comune în ce priveşte calitatea lor de membri UE, în sensul că ele sunt beneficiari neţi ai fondurilor de dezvoltare şi agricole ale blocului. Şi chiar dacă atât Varşovia cât şi Bucureştii şi-au exprimat interesul de a adopta moneda euro, acţiunile lor în sensul abandonării efective a monedelor lor naţionale au fost modeste (lucru care – ironia sorţii – le-a protejat întrucâtva de crizele zonei euro din ultimii ani). Însă Polonia şi România mai au în comun şi un alt element când vine vorba de UE: Bruxelles-ul şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la starea statului de drept din ambele ţări. În ultimii ani guvernul PiS din Polonia şi guvernul Partidului Social Democrat (PSD) din România au introdus reforme pentru mărirea autorităţii executivului asupra sistemului judiciar, reforme care, conform Comisiei Europene, au slăbit independenţa justiţiei.

Deşi Varşovia şi Bucureştii au mai diluat unele dintre respectivele reforme la presiunea instituţiilor UE, Comisia Europeană nu este încă satisfăcută de cum merg lucrurile în cele două ţări şi a ameninţat că le va tăia fondurile dacă nu se vor conforma pe deplin legislaţiei UE. Unele guverne, şi îndeosebi cel francez, au mers chiar atât de departe încât au afirmat că procesul integrării ar trebui aprofundat în cazul acelor state din „nucleu” care sunt dispuse să joace după reguli, în vreme ce ţările cu un stat de drept slab ar trebui să fie lăsate în urmă. Critica americană la adresa Poloniei şi României a fot mult mai moderată, însă oficiali ai SUA au avertizat sporadic în privinţa corupţiei, mai cu seamă a celei din România.

Acest lucru implică o ameninţare importantă la adresa Poloniei şi României, întrucât politica lor externă va căuta în continuare să se alinieze la UE şi NATO, dar politicile lor interne le-ar putea îngreuna acea aliniere, mai cu seamă în privinţa UE. Ameninţarea condiţionării acordării fondurilor europene de respectarea normelor UE se află pe tapet de ani de zile, însă ideea va fi din nou discutată la viitoarele negocieri pentru bugetul UE pe 2021-2027. Dacă UE şi-ar elimina ori reduce semnificativ finanţarea pentru Polonia şi România, economiile lor vor fi grav afectate, iar dacă UE şi-ar aprofunda procesul de integrare cu două viteze (prin care unii membri şi-ar extinde cooperarea, în vreme ce alţii nu s-ar implica), atunci Varşovia şi Bucureştii şi-ar putea vedea ameninţate obiectivele strategice. În cazul României, persistenţa îngrijorării cu privire la statul de drept la nivelul unor instituţii UE şi guverne-cheie (de exemplu Germania şi Franţa) va continua să împiedica Bucureştii să adere la spaţiul fără paşaport Schengen.

Evident, acestea nu sunt decizii pe care UE le va trata superficial. În definitiv, blocul e interesat să aibă state prospere, stabile şi transparente politic la graniţa ei de est. Germania, în special, se va împotrivi oricăror tentative de slăbire a relaţiilor instituţionale şi economice cu acele ţări pe care Berlinul le consideră ca făcând parte din ograda sa. Dar dacă Polonia şi România păreau a fi susţinători entuziaşti ai integrării în cursul primului lor deceniu de apartenenţă la bloc, evenimentele recente arată că evoluţiile lor politice interne le creează probleme în relaţia cu UE. Şi de aceea viitoarele alegeri vor fi importante pentru ambele.

Întrebări poloneze

De la câştigarea alegerilor generale în 2015, PiS şi-a îndeplinit cele mai multe promisiuni din campanie privind mărirea cheltuielilor publice pentru programe de asistenţă socială. Acestea au făcut PiS popular la nivelul acelor segmente ale populaţiei care se simţeau neglijate de guvernele anterioare. Deocamdată, criticile (atât interne cât şi externe) privind reformele judiciare şi situaţia unor grupuri minoritare din Polonia nu au afectat popularitatea PiS. Mai mult, o parte considerabilă a electoratului se teme că o victorie a opoziţiei ar putea duce la reducerea acelor programe de cheltuieli publice.

Fapt care îi pune pe rivalii PiS într-o poziţie dificilă. În primul rând ei nu au decis încă dacă vor candida pe liste comune la alegerile generale. Principalul partid de opoziţie, Platforma Civică (PC) de centru-dreapta, a condus la alegerile europene din mai o coaliţie de forţe antiguvernamentale, o strategie care a eşuat, întrucât rezultatul a fost o nouă victorie solidă pentru PiS. Înaintea alegerilor generale din octombrie, PC şi restul opoziţiei vor trebui să decidă dacă au şanse mai bune de a înfrânge PiS candidând fiecare pe cont propriu. Faptul că opoziţiei îi lipseşte un lider carismatic care să poată uni voturile anti-PiS în spatele lui complică şi mai mult lucrurile. Mai important chiar, opoziţia va avea dificultăţi în a identifica o propunere atractivă în jurul căreia să-şi dezvolte campania, deoarece PiS e deja puternic în privinţa unor aspecte precum cheltuielile cu asistenţa socială şi identitatea naţională. Opoziţia va încerca să se recomande drept pro-UE, în antiteză cu poziţiile eurosceptice ale PiS, dar numai acest lucru nu va fi probabil suficient pentru câştigarea alegerilor.

Chiar dacă PiS va rămâne la putere, se va confrunta şi el cu propriile-i probleme. Economia poloneză încă mai creşte în ritm rapid din cauza cererii interne, costurilor de producţie relativ mici şi unei pieţe atractive pentru investitorii străini. Însă economiile multor parteneri comerciali ai Poloniei, în special a Germaniei, încetinesc, iar Brexit generează un nivel semnificativ de incertitudine pentru companiile şi investitorii europeni. Acest lucru ar putea face greu de susţinut programele guvernamentale de cheltuieli generoase. Pe termen mai lung, rata crescută a emigraţiei şi îmbătrânirea populaţiei vor crea o penurie de forţă de muncă ce nu-i va mai permite Poloniei să continue să crească la rata actuală.

În ce priveşte politica externă, este improbabil ca Polonia să facă vreo manevră care să-i ameninţe statutul de membru UE. Dar e totodată improbabil ca Varşovia să ia vreo măsură pentru a-şi aprofunda cooperarea cu UE. Cum apartenenţa la UE forţează constant statele să decidă între suveranitatea naţională şi integrarea federală, un nou guvern PiS va acorda probabil prioritate primei, fapt ce poate duce la noi dispute cu instituţiile supranaţionale ale UE şi i-ar putea ameninţa eventual accesul la fondurile europene. În faţa acestei dileme, e foarte probabil ca PiS să continue să caute relaţii cât mai strânse posibil cu SUA, pe care le consideră o contrapondere la relaţiile ei adesea tensionate cu Bruxelles-ul.

România: turbulenţe la orizont

La prima vedere, alegerile prezidenţiale ar trebui să aibă un impact modest asupra politicii interne româneşti, întrucât, deşi preşedintele are drept de veto asupra legislaţiei şi dirijează politica externă a ţării, cele mai multe politici sunt controlate de premier şi cabinet. Însă scrutinul va avea loc într-un moment în care guvernul de centru-stânga condus de premierul Viorica Dăncilă se află într-o situaţie fragilă. În ultimele luni lumea a ieşit în stradă la Bucureşti şi în alte oraşe pentru a protesta contra reformelor legislaţiei judiciare şi codului penal, despre care oamenii afirmă că subminează lupta anticorupţie. În mai, fostul lider al PSD, Liviu Dragnea, a fost încarcerat pentru corupţie, iar în august Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, partenerul junior din coaliţia de guvernare, a părăsit Executivul. Acest pas a lăsat-o pe Dăncilă la cârma unui guvern minoritar care poate fi demis dacă s-ar iniţia o moţiune de cenzură contra lui.

Ca pentru a complica şi mai mult lucrurile, Dăncilă plănuieşte să reprezinte PSD la alegerile prezidenţiale şi a promis că va demisiona dacă nu va ajunge în turul doi. E posibil ca Dăncilă să regrete promisiunea, întrucât sondajele indică lipsa ei din al doilea tur, în care se vor înfrunta primii doi clasaţi. Dacă PSD va evolua slab la scrutin, va creşte presiunea asupra lui Dăncilă pentru a demisiona. PSD ar putea încerca să nominalizeze un alt premier pentru a evita alegerile generale, însă acest lucru s-ar putea dovedi dificil, având în vedere că partidul nu controlează o majoritate a locurilor din parlament şi pare să-şi fi epuizat potenţialii aliaţi ce i-ar fi permis să rămână la putere.

Acest fapt vă mări incertitudinea politică din România într-un moment în care ţara va ajunge sub o presiune tot mai mare din partea UE pentru a-şi reduce deficitul. În ultimii ani România a căutat să încurajeze consumul intern prin mărirea cheltuielilor publice şi reduceri fiscale. Însă această acţiune a dus la creşterea deficitului, care, conform Consiliului Fiscal din România, ar putea sparge în 2019 plafonul de 3% din PIB cerut de UE. Guvernul insistă că-şi va atinge ţinta de deficit de 2,7% din PIB anul acesta, dar pentru a realiza acest lucru ar putea recurge la măriri neaşteptate de impozite sau măsuri fiscale excepţionale care ar putea face mediul economic mai nesigur pentru companiile româneşti şi străine care operează în ţară.

Falia Est-Vest în UE

Viitoarele alegeri din Polonia şi România nu le vor redefini în mod drastic relaţiile cu Uniunea Europeană. Totuşi, o victorie a PiS şi prelungirea turbulenţelor politice din România ar putea îngreuna cooperarea Varşoviei şi Bucureştilor cu Bruxelles-ul şi, mai important, conformarea la exigenţele lui în privinţa unor chestiuni variate, de la statul de drept şi până la politica fiscală.

Concomitent, unele state din Europa de Vest sunt tot mai dispuse să susţină o abordare cu două viteze a integrării europene. Această abordare există deja; de exemplu unele ţări sunt parte a zonei euro, iar altele (precum Polonia şi România) nu sunt. Însă obiectivul formal al UE este acela ca toţi membrii ei să ajungă într-un final la un punct comun, iar toate disparităţile economice şi instituţionale să fie erodate. O combinaţie formată dintr-un euroscepticism în creştere, un stat de drept tot mai slăbit, o instabilitate politică persistentă şi, în special, o aparentă dezamăgire reciprocă între noii şi vechii membri ai blocului ar putea adânci chiar şi mai mult falia Est-Vest care există deja în UE.

Traducere: Andrei Suba

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea