Ziua Holocaustului din România: Mirjam și Sylvia – deportate în Transnistria, supraviețuitoare, medici, nonagenare – povestesc tragica lor experiență

Pe 9 octombrie 1941 a început deportarea în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi cu destinația Transnistria, la ordinul auto-proclamatului Conducător și mareșal al României, Ion Antonescu, astăzi comemorată ca Ziua Holocaustului din România.

Mirjam Korber-Bercovici, în vârstă de 18 ani, și sora ei, Sylvia Korber-Hoișie, 13 ani, locuiau cu familia lor la Câmpulung Moldovenesc, în sudul Bucovinei, de unde au fost deportați toți evreii, deși acest teritoriu nu fusese ocupat în vara lui 1940 de trupele sovietice și deci nu exista pretextul pedepsirii evreilor pentru colaboraționism ca pentru cei din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța.

“Lângă primărie și la biserica din celălalt capăt al orașului s-au pus niște afișe. Eu n-am văzut afișele, am văzut însă jandarmul și unul care citea afișul: ‘Toți jidanii se vor aduna duminică 12 octombrie, ora 10, la Gara de Est, sub pedeapsă cu moartea, vor fi împușcați cei care nu vor veni. Vor fi evacuați’ Se referea și la cei în vârstă, sugari sau netransportabili” – își amintește Mirjam

“Am primit și această lovitură din partea destinului. Părinții au început lichidarea casei, a magazinului cu tot cu marfa din el, și împachetarea puținului pe care aveam voie să-l luăm cu noi; vecinii, buni până atunci, s-au repezit precum corbii asupra cadavrelor – fiecare voia să se aleagă cu ceva din agoniseala noastră.”, povestește Sylvia.

“Trei kilometri de mers pe jos. Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi ‘Jidanii la Palestina!’. La început nu voiam să mă uit la ei, apoi mi-a venit să urlu și în final am lăsat ochii în jos. În Jurnalul meu l-am numit o Golgotă, doar fără deal și 14 opriri.” astfel descrie Mirjam începutul deportării la Câmpulung Moldovenesc.

“În gară ne aștepta un tren cu vagoane de vite, în care nici nu se măturase prea bine, dar se turnase pe jos cu var. Am fost încărcați cam 50-60 de persoane în fiecare vagon; ni s-a dat câte o căldare cu apă și o pâine de om. Norocul nostru a fost că n-a fost închisă aerisirea vagoanelor – muream altfel cu toții și imediat.

După două zile am ajuns pe malul Nistrului, la Atachi. Peisajul era absolut dezolant – pereți murdari de case dărâmate, pe care erau scrise nume de oameni care fuseseră omorâți, și noroi, căci tocmai dăduse prima ninsoare. Aici am văzut cum poate înnebuni un om: celălalt farmacist al orașului a început deodată să urle, probabil din cauza coșmarului pe care îl trăia; a fost legat de un copac și împușcat.” povestește Sylvia.

De cealaltă parte a Nistrului era Moghilev unde evreii au fost duși în ghettou. Acolo au murit de dizenterie și inaniție doi bunici ai lui Mirjam și Sylviei. Tatăl lor a decis că pentru a supraviețui trebuie să plece de acolo.

“Un soldat german care pentru bani buni a zis că ne poate duce spre un ghetou, într-o mașină militară germană cu prelată. Atâta țin minte că la o răscruce s-a oprit mașina și nemții – erau vreo doi soldați germani – au întrebat – Vreți să megem la Copaigorod sau la Giurin? Tata a întrebat – dar ce diferență este? La Giurin este o fabrică de zahăr. Ei, unde e o fabrică poți să lucrezi, a spus tata și a spus ‘Mergem la Giurin’. Și ăsta a fost norocul nostru. De ce? Giurin a fost un ghetou mai blând, deoarece nu era pe drumul mare, era pe o laterală. În ’44 n-am suferit nici la retragerea românilor și a nemților și nici intrarea rușilor nu a fost violentă. La Copaigorod toți evreii au fost omorâți” povestește Mirjam.

“Djurin era un orășel prăpădit, la vreo 40-50 kilometri de Moghilev. O fabrică de zahăr existase acolo, dar acum era complet distrusă, o casă părăsită. Mai rămăseseră aici o mână de evrei de-ai locului, închiși într-un ghetou, la care se adăugaseră și bucovineni deportați, în majoritate rădăuțeni.

Se înțelege că nu exista nici apă, nici urmă de posibilitate de încălzire și că lipseau condițiile minimale de igienă; apa o căram cu căldări de departe, de la o singură cișmea accesibilă, unde se stătea la coadă. Nu-i de mirare că ne-au podidit întâi păduchii și apoi bolile: întâi pe tata, care s-a îmbolnăvit de tifos, apoi pe sora mea, care a zăcut șase luni cu hepatită; și eu, complet lipsită de imunitate, am contractat o boală prin care mai trecusem odată, vărsat de vânt.

Prima iarnă 1941-1942 am resimțit-o ca groaznică. Hrana era puțină și scumpă, iar la piață n-aveai voie decât la ore fixe. Am constatat atunci cât de repede se poate muri, de boli, de foame și de frig. Da, am văzut morți prin înghețare!”, își amintește Sylvia.

La Djurin nu au fost împușcați evrei, spre deosebire de alte lagăre din Transnistria. Ghetoul era supravegheat de un singur jandarm român, mai tot timpul beat, după cum povestește Mirjam. Supraviețuirea era asigurată prin troc cu localnicii și cu ajutorul banilor trimiși de rude din România.

“N-am dat de administrație românească. Banii intrau în ghetou prin ofițeri români care cu riscul vieții lor, dar cu dorință de câștig mare aduceau bani de la rude din România. Și se rețineau două rânduri de procente: procentul pentru el și procentul pentru comunitate. Din 1000 de lei ajungea la cel căruia i s-a trimis 5 – 600 de lei. Procente mari, de 20% și încă o dată pe atâta pentru comunitate ca să întrețină acea cantină pentru acei evrei care nu aveau niciun ban”, explică Mirjam.

După doi ani și jumătate, când cursul războiului se schimbase complet și armata română se retrăgea în fața ofensivei Armatei Roșii, Mirjam a decis să plece de una singură spre România în aprilie 1944. A călătorit pe jos, prin trenuri ajungând mai întâi la Cernăuți, iar mai apoi la Botoșani, la bunicii materni unde l-a întâlnit pe tatăl ei care plecase mai devreme din ghettou.

Sylvia și mama ei au plecat și ele, dar în drum spre Cernăuți s-au pierdut una de cealaltă. S-au regăsit apoi ca prin minune și au ajuns amândouă la Botoșani unde întreaga familie s-a reunit.

Atât Mirjam cât și Sylvia au studiat medicina. Mirjam a devenit un medic respectat și cadru universitar la București, în timp ce Sylvia s-a stabilit la Iași și a condus echipa de cercetători care a pus la punct în 1966 renumitul preparat Polidin.

În 1995 Mirjam a publicat cartea Jurnal de ghettou, ulterior re-editată. Ea a continuat să vorbească tinerilor despre experiența Holocaustului, fiind confruntată mai ales de ignoranță și uneori de antisemitism. La o școală din București a fost pusă în situația de a vobri unor copii de 12 – 13 ani.

“Mă gândeam ce-o spun eu unor copii așa mici. Și i-am întrebat: voi ați văzut vreodată un evreu? Nu, ce-i aia? Dar un ‘jidan’ știți ce este? Da, mi-a răspuns un băiat țanțoș, bunica mi-a spus că trebuie să te ferești  de ei mai rău ca de țigani că te fură cu ochii” spune Mirjam, azi în vârstă de 98 de ani.

Dar care este reacția Sylviei la manifestări de antisemitism și negare a Holocaustului?

“Dezolare și silă în fața celor care refuză evidența suferinței umane. Noi am trăit-o din plin.”, spune Sylvia, azi în vârstă de 93 de ani.