Ziua Comemorării Victimelor Holocaustului din România: Interviu cu nepotul lui Iacob Geller, lider evreu sionist din Bucovina, ucis bestial în iulie 1941

9 octombrie este Ziua Comemorării Victimelor Holocaustului din România, ziua în care în 1941 a început deportarea în masă în Transnistria a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi la ordinul conducătorului statului, Ion Antonescu. Dar înainte de această deportare au avut loc masacre ale evreilor în Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, odată cu revenirea armatei române în aceste teritorii în iulie 1941. Printre victime s-a numărat și Iacob Geller, un cunoscut lider sionist din Cernăuți. Nepotul său, Marius Geller, din Israel, a acordat un interviu pentru G4Media pe această temă.

Care este legătura dumneavoastră cu dr. Iacob Geller?

Dr. Jakob (Iacob) Geller a fost unchiul tatălui meu, fratele lui Mordko Geller, bunicul meu.

Cine a fost dr. Iacob Geller?

Din relatările tatălui meu, exact în această ordine, a fost sionist, implicat puternic în viața comunității evreiești din Cernăuți și un avocat cunoscut, cu studii la Viena (moda vremii – de altfel și bunicul Mordko a terminat acolo studii de farmacie).

Conform „The History of the J.N.A.V. Zephirah in Czernowitz” (https://www.jewishgen.org/yizkor/bukowinabook/buk2_157.html), Dr. Jakob Geller a fost secretar general al Organizației Sioniste de Stat din Bucovina și director al Keren Hajessod.

Care a fost situația în perioada interbelică?

Chiar și după Unirea din 1918, Bucovina a rămas o provincie multiculturală, cu o populație formată din români, ruteni (ucraineni), evrei, germani, polonezi și alții. Conform Recensământului populației din 1930, în Cernăuți populația era extrem de diversă: dintr-un total de 111.147 de locuitori, o pondere importantă o aveau evreii (aproape 38%), urmați de români (23,6%), germani și polonezi. Orașul, datorită prezenței semnificative a comunității evreiești, a continuat să fie un centru industrial și comercial activ. Relațiile dintre diferitele etnii și religii erau, în general, pașnice, bazate pe o lungă tradiție de conviețuire.

Ce s-a întâmplat când Uniunea Sovietică a ocupat nordul Bucovinei în iunie 1940?

Pe 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a emis un ultimatum, cerând României evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Pe 28 iunie 1940, trupele române și administrația civilă au început să se retragă din aceste teritorii.

Începând cu 28 iunie, Armata Roșie a intrat pe teritoriul românesc. Retragerea s-a făcut haotic, sub presiunea forțelor sovietice, care au depășit termenele stabilite, provocând incidente armate și victime. Imediat după ocupație a fost instaurat un regim totalitar sovietic. Au început represiuni masive împotriva populației românești, a intelectualilor, a preoților, a foștilor oficiali români și a oricui era considerat „dușman al poporului”. Zeci de mii de oameni au fost arestați, torturați, executați sau deportați în gulagurile siberiene.

Ce s-a întâmplat atunci când armata română a revenit în iulie 1941?

Când armata sovietică s-a retras din Cernăuți, mulți dintre locuitorii evrei și alți cetățeni de etnie ucraineană și rusă au fost expulzați sau au fugit spre est, către Uniunea Sovietică, temându-se de represalii sau deportări. Odată cu recucerirea orașului de armata română (3-5 iulie 1941), au avut loc numeroase acte de represalii împotriva evreilor. Multe dintre aceste acțiuni au fost însoțite de violențe extrem de brutale. Autoritățile române au ordonat arestarea și deportarea masivă a evreilor, iar în unele cazuri, mulți dintre aceștia au fost executați pe loc sau au fost supuși torturii.

Mulți evrei din Cernăuți au fost deportați în Transnistria, o regiune aflată sub control românesc, unde au fost forțați să trăiască în condiții extrem de dure. Multe dintre persoanele deportate au murit din cauza foametei, bolilor și muncii forțate. Cernăuți a fost transformat într-un centru de tranzit pentru aceste deportări.

La scurt timp după recucerirea orașului, autoritățile române au înființat un ghetou evreiesc în Cernăuți, unde evreii (inclusiv familia tatălui meu) erau concentrați înainte de a fi trimiși spre lagărele de exterminare sau spre alte regiuni aflate sub control românesc.

Cum a fost ucis dr. Iacob Geller și familia sa? (Am găsit în cartea lui Matatias Carp următorul fragment:  „in Milie, Dr. Iacob Geller, the leading Zionist, who was fleeing from Chernovitz, was shot dead together with his wife and one of his children, as well as the five member Mehrman family, which was bayoneted to pieces.”) Cine sunt cei care i-au ucis?

Mărturiile se înfățișează în forme diferite, modelate de cât de aproape, în timp și loc, au fost martorii de cele întâmplate.

1. Matatias Carp, Cartea neagră, ed. a II-a, vol. 3, p.33: „…la Milie a fost împușcat dr. Iacob Geller, fruntaș sionist, refugiat din Cernăuți, împreună cu soția și un copil, precum și întreaga familie Mehrman, compusă din 5 persoane…”

1. Marius Mircu, Pogromurile din Bucovina și Dorohoi, p. 46: „Dr. Iacob Geller, fruntaș sionist, care fugise din Cernăuți și se refugiase aici, a fost luat în furci, cu soția și copilul, și jucați până a curs tot sângele din ei. A fost o distracție deosebită pentru locui­tori, după cum mare haz au făcut când pe haham l-au așezat pe capra de tăiat lemne și l-au tăiat cu ferăstrăul, în două, în trei.”

1. https://czernowitz.ehpes.com/czernowitz12/testfile2013-2/0137.html 

Ruth Glasberg Gold, scriitoare: „Am găsit un nume cunoscut. Dr. Jakob Geller, o figură sionistă proeminentă (o rudă îndepărtată), își vizita adesea părinții în satul Milie, acolo unde se afla ferma bunicului meu și unde ne petreceam veri idilice.

În iulie 1941, dl. Geller și fiica sa au venit la Milie și au fost prinși în cel mai barbar masacru al întregii populații evreiești.

Un martor supraviețuitor a văzut cum țăranii l-au forțat să privească uciderea fiicei sale de 13 ani, pe care au tăiat-o în bucăți cu un fierăstrău deasupra unei grămezi de lemne. Apoi l-au ucis pe el în același fel.”

Vezi mărturia de la paginile 46-47 din „Ruth’s Journey: A Survivor’s Memoir”.

Varianta pe care ne-a spus-o tata (am un frate, emigrat în Israel) este o combinație a ultimelor două (la ultima nu a avut acces, a murit în 1994, iar mărturia doamnei Ruth este din 2013), în sensul că dr. Jakob a fost obligat să privească cum sunt jucate în furci fiica și soția, apoi a avut parte de aceeași soartă tristă.

Tot de la tatăl meu, care și-a petrecut o bună parte din copilărie alături de verișoara sa, știu că satul Milie era locuit de ruteni, care lucrau pe câmp. Aparent cu mare bucurie, aceștia au ucis toți evreii (176, cf. Marius Mircu) din localitate. Mă îndoiesc că sătenii dispuneau de arme de foc, iar despre armata română nu am găsit informații că ar fi ajuns în sat pe 5 iulie 1941.

Unde sunt rămășițele pământești ale dr. Iacob Geller și ale familiei sale?

Undeva prin 1975-1976, împreună cu mai mulți bucovineni refugiați forțat la Reghin, tata a fost într-o excursie la Cernăuți (aflat atunci în URSS) pentru a revedea locurile natale. A fost la Milie și tot ce i s-a arătat a fost un câmp cu flori. Nu am cunoștință să se fi schimbat ceva.

Când ați aflat despre cele întâmplate pe 5 iulie 1941?

Imediat după întoarcerea din Cernăuți. Tata întâi a povestit cum a găsit orașul. Era bucuros că a putut vizita fosta locuință. Apoi a scos cartea lui Marius Mircu dintr-un dulap cu cheie și ne-a citit, plângând, puținele rânduri despre familia unchiului său. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut pe tata plângând decât la moartea mamei sale, omama pentru mine. Ne-a cerut ferm să nu povestim la școală, însă la cum mă cunosc, probabil eu am făcut-o, mai ales că, fiind un mare cititor, am luat cheia și am citit toată cartea, chiar dacă nu am înțeles-o atunci. Acele rânduri m-au urmărit toată viața.

Cum este cinstită azi memoria victimelor de atunci?

Pentru victimele Holocaustului a fost dedicată o zi care se comemorează în fiecare an: Yom Hashoah, pe 27 Nisan după calendarul ebraic, în aprilie sau mai după calendarul gregorian.

La Ierusalim a fost creat un institut, Yad Vashem – Memorialul Victimelor Holocaustului. O parte din el este un muzeu ce are expuse obiecte, relicve, fotografii rămase de la victimele Holocaustului. Tot aici există și o cartotecă ce conține datele personale a aproape 5 milioane dintre aceștia. Căutarea și identificarea celor pieriți în Holocaust continuă.

În secțiunea dedicată copiilor, voci (înregistrate) rostesc încontinuu numele celor un milion și jumătate de copii uciși, printre care figurează și Judith Geller (mărturia lui Edith Goldberg, în calitate de verișoară).

Comunitățile evreiești din întreaga lume marchează memoria Holocaustului prin festivaluri, simpozioane și lecții dedicate educației și reflecției.

Ce reacție aveți la recrudescența antisemitismului din zilele noastre, inclusiv negarea sau bagatelizarea Holocaustului?

Ca evreu român, cu mormintele bunicilor deja de două ori vandalizate în cimitirul din Reghinul natal, privesc stupefiat și trist ceea ce în mod fals este considerat reapariția antisemitismului. Antisemitismul nu a dispărut niciodată, însă astăzi, îmbrăcat în haine noi, și cu metode mai eficiente, caută să nege sau să minimalizeze Holocaustul.

Motivul popularizării acestor idei este necunoașterea și chiar falsificarea istoriei. Figuri care au jucat un rol central în arestarea, deportarea și uciderea populației evreiești din România au ajuns să dea numele bulevardelor, să aibă statui și monumente, să fie considerați eroi de o generație care pare că a uitat (sau nu a știut niciodată) magnitudinea atrocităților.

De pildă, Antonescu, conducătorul statului între 4 septembrie 1940 și 23 august 1944, a fost aliatul lui Hitler și decorat de acesta de două ori. La ordinul lui, între 150-170 de mii de evrei au fost deportați prin marșuri forțate, cu trenuri de marfă sau căruțe în Transnistria unde au fost uciși jumătate dintre ei. Erou?! I se datorează faptul că România a fost tratată ca stat învins când a semnat, alături de Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Italia Tratatul de Pace de la Paris din 1947.

Ceea ce se întâmplă azi este o lovitură directă la memoria victimelor și la demnitatea urmașilor lor. Istoria Holocaustului din România este dovedită prin documente, mărturii și suferințe trăite. A-l nega înseamnă a ucide încă o dată memoria celor pierduți.

Educația, memoria și dialogul onest sunt esențiale pentru a preveni repetarea ororilor trecutului. Orele de Istorie sunt poate cel mai important scut al tinerilor în fața acestui asalt al manipulării și minciunii.