G4Media.ro

The Moscow Times: Belarusul se confruntă cu un conducător excepțional de crud…

The Moscow Times: Belarusul se confruntă cu un conducător excepțional de crud având un aparat de securitate extrem de represiv. Și prin asta se aseamănă cu România lui Nicolae Ceaușescu

Soarta Belarusului e în joc. Evoluțiile din ultima săptămână par să indice că el e pe punctul de a finaliza o rearanjare a politicii europene începută acum trei decenii. Dar chiar și în acest context comun, Belarusul se face remarcat ca un caz unic. Modul în care se remarcă el evidențiază elemente-cheie care vor configura cursul evenimentelor.

La începutul lui 1989 toate regimurile comuniste din Europa de Est și de Sud-Est erau autoritare. Însă unele erau mai autoritare ca altele. În Polonia și Ungaria conducerea partidului a negociat tranziția la o democrație pluralistă, cu alegeri libere și corecte, prin acorduri încheiate cu opoziția la masa rotundă.

Regimurile din Cehoslovacia și Germania de Est au păstrat o linie dură. Cel din urmă cenzura chiar publicații permise în URSS-ul lui Mihail Gorbaciov, cu politica sa de „glasnost”, adică deschidere. În toamna lui 1989 au luat amploare revendicările populare în favoarea schimbării. Manifestații pașnice masive au umplut străzile și piețele, ca și astăzi în Belarus.

Dar în nici una dintre aceste țări conducerea nu era dispusă la un compromis. În Germania de Est conducătorii discutau și pregăteau o așa-zisă „soluție chineză”: o reprimare militară masivă și letală după modelul celei din Piața Tiananmen din iunie 1989. Ei nu au putut să-și pună în aplicare planul doar pentru că structurile de securitate și militare erau strict subordonate controlului sovietic, prin intermediul Pactului de la Varșovia și al altor structuri existente la nivelul întregului bloc.

Spre deosebire de anteriorii conducători sovietici, care interveniseră contra liberalizării în Europa de Est, Gorbaciov nu a permis acestor regimuri să se întoarcă împotriva propriei populații.

Apoi a venit căderea lui Miloșevici în Serbia în 2000 și cele două eșecuri ale lui Ianukovici din Ucraina în 2004 și 2014. Ambele țări erau mult mai pluraliste decât e Belarusul azi. Aveau sisteme cu mai multe partide, o opoziție cu resurse solide – inclusiv în Ucraina, în parlament – și o presă neastâmpărată.

Belarusul e diferit de toate acestea. Nu există vreo dispoziție oficială pentru dialog și schimbare, ca în Polonia și Ungaria, nici o constrângere externă asupra reprimării interne, ca în Cehoslovacia și Germania de Est; nu are nici pluralismul vibrant al Serbiei ori Ucrainei.

În absența tuturor acestor factori, Belarusul e un caz mai dificil. Prin urmare el trebuie să se bazeze și mai mult pe mobilizarea, curajul și creativitatea neobosite ale unui mare număr de oameni de rând. Deocamdată, poporul – pentru că nu mai vorbim aici de o „opoziție”, ci de participarea majorității populației – nu a greșit cu nimic. Au preluat și menținut inițiativa și au atras noi grupuri: jurnaliști, medici, mari întreprinderi de stat, ba chiar și câțiva membri ai forțelor de poliție și securitate. Însă Belarusul se confruntă cu un conducător excepțional de crud, având un aparat de securitate extrem de represiv. Și prin acest fapt se aseamănă cu o singură țară pe care încă nu am menționat-o – România lui Nicolae Ceaușescu.

Chiar și după standardele blocului sovietic, cârmuirea lui Ceaușescu a fost mohorâtă și lungă – 24 de ani, doar cu doi mai puțin decât Lukașenko. A fost cel mai dur și mai autocratic dintre regimuri. A obținut autonomie de facto față de Pactul de la Varșovia, iar forțele sale militare și de securitate nu erau subordonate în cele din urmă Moscovei.

Dar chiar și aici conducătorul a căzut, ultima și cea mai surprinzătoare victimă a anului 1989. Începutul sfârșitului a survenit, ca din neant, la început de decembrie. Mulțimi din Timișoara, în vestul României, s-au strâns pentru a proteja de arestare un pastor luteran, Laszlo Tokes. În ciuda faptului că s-a tras în ea, mulțimea s-a răspândit în oraș și apoi și mai departe.

Cinci zile mai târziu, când Ceaușescu ținea un discurs la un miting de amploare din București, iar aclamațiile s-au transformat în huiduieli, perplexitatea pură care i s-a întipărit pe față a devenit una dintre imaginile de neuitat ale acelui an miraculos. Armata care cu numai câteva zile în urmă fusese „foarte crudă, foarte violentă”, după cum s-a exprimat Tokes, acum l-a abandonat, l-a arestat și l-a executat pe Ceaușescu. În ultima săptămână, Lukașenko a trecut printr-o versiune derulată cu încetinitorul a acelei perplexități. Pe măsură ce protestele pașnice se răspândeau în întreaga țară, el și cei foarte apropiați de el au demonstrat că nu pricep absolut nimic din natura evenimentelor.

România demonstrează că schimbarea e posibilă și în cele mai nepromițătoare condiții și chiar dacă poate fi costisitor și dureros – aproape 1.000 de oameni au fost uciși în acele evenimente. Dar mai există un ultim factor care face din Belarus un caz chiar și mai dificil decât cel al României. Dacă în 1989 URSS-ul era în plină reformare și nu avea nici o intenție de a interveni, Rusia ridicată din nou ar putea interveni acum, fie direct, fie prin asigurarea unei forme sau alta de asistență pentru reprimare.

Ajungem la un punct de cotitură. Urmăriți cum se vor răspândi dezertările la nivelul diverselor grupuri a căror loialitate, complicitate și tăcere e esențială pentru implementarea conducerii regimului. Urmăriți armata, care până acum n-a mai fost implicată în reprimarea internă, și căreia nici nu i se numără printre atribuții așa ceva. Dacă Lukașenko va invoca legea marțială, atunci armata va avea de făcut o alegere decisivă. Și urmăriți Rusia, care ar putea încerca să controleze sau să oprească schimbarea într-un fel sau altul. Acestea sunt acum variabilele-cheie.

Sursa: The Moscow Times / Articol de Nigel Gould-Davies (fost ambasador britanic în Belarus [2007-2009], membru al International Institute for Strategic Studies) / Traducere: Andrei Suba (Rador)

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

3 comentarii

  1. Mai exista o diferenta enorma fata de Romania anului 1989: nivelul de informare a cetatenilor si capacitatea lor de organizare.
    Actuala forma de dezvoltare a protestelor, in care nu liderii sunt cheia, ci oamenii (situatie asemanatoare cu cea din Hong-Kong) permite focusarea pe idei si principii, cu care o dictatura ca cea din Belarus are dificultati foarte mari in a lupta. Este interesant ca santajarea contracandidatei lui Lukasenco si alugarea ei din tara nu a redus amploarea manifestatiilor, ci chiar le-a sporit.
    Nu cred ca Putin va risca angajarea intr-o batalie cu trupe infiltrate, ca cea pe care a pierdut-o pe maidanul de la Kiev, cand a incercat sa il sustina pe Ianukovici – atunci a pierdut Ucraina pentru minimum urmatorii 20-30 de ani, iar acel moment l-a dus spre ocuparea Crimeei si interventia din Donetsk.
    Daca se spune ca exista o perceptie populara relativ pozitiva a Rusiei si a rusilor in Belarus, acest lucru se poate schimba foarte rapid in cazul unei angajari sangeroase, pentru ca situatia este foarte volatila si cine se asociaza cu Lukasenco poate sa devina instant inamic popular.
    Pe de alta parte Putin nu poate nici sa nu incerce sa isi securizeze controlul relativ pe termen mediu al Belarusului, prin canalizarea evenimentelor prezente in directii favorabile lui; probabil ca se negociaza masiv in spatele lui Lukasenco, de catre diversi baieti cu stele pe umar. Problema lui Putin este ca odata Lukasenco zburat, va fi foarte complicat sa impuna un „Iliescu”, care sa evite o aterizare dura in relatia Belarus cu Rusia (presupunand ca il are).

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.