Parazitism, parvenitism și protipendadă: 60 de ani de la Congresul al IX-lea al PCR (Op-ed)

Vorbim mereu despre patologiile, contraperformanțele, chiar viciile clasei politice care domină România. Este de fapt vorba ceea ce literatura politologică desemnează drept „persistența elitelor”. Actuala clasă politică este urmașa celei din perioada comunistă.

Acum 60 de ani, pe 19 iulie 1965, succesorul lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, deschidea lucrările Congresului al IX-lea al PCR. Evenimentul a fost imediat aureolat drept un moment de cotitură, de „renaștere” instituțională, culturală, psihosocială.

În realitate, era o adaptare a nomenclaturii la realitățile vremii. Structura de interese ale birocrației de partid și de stat a rămas aceeași. Era o schimbare simulată, spre a relua conceptul lui Michael Shafir. Ori o pseudo-schimbare, cum ar fi spus Matei Călinescu.

Parvenirea a fost momeala folosită de sistemul comunist pentru a confecționa loialități. Arivismul sfruntat era conceptualizat drept „mobilitate socială”. Din clipa instaurării dictaturii, meritul individual înceta să mai însemne ceva. Urcușul era garantat de dosar. Că vor fi fost și persoane realmente capabile de performanțe intelectuale printre cei „selectați”, nu mă îndoiesc. Dar, sociologic vorbind, regimul statua aprioric poziții avantajoase pentru unii în defavoarea altora. Startul era trucat.

Egalitatea era predicată oficial, dar în realitate casta parazitară (nomenclatura) acaparase tot ce putea fi adjudecat. Capitalul material și capitalul simbolic. Parvenitismul însemna grobianism, dispreț pentru rafinament, incultură estetică, vulgaritate, topenie, kitsch. Trăsături perpetuate prin „ereditate” socială.

Conducătorul era Supremul Parvenit. Necioplit, ranchiunos, invidios, primitiv. Alături de el, o mahalagioaică gălăgioasă, cea pe care am numit-o cândva „o Messalina cu pretenții de Newton”. Selecția era contraselecție. Îmi povestea cândva prietenul meu, regretatul Zaza Ioanid, că putea vedea de la fereastra apartamentului lor din casa arhitectului Octav Doicescu, dormitorul vilei de alături în care locuia unul din frații „carmaciului”. Dormeau lângă pat, pe jos. Mobila de lux confecționată la atelierul de pe strada Eliade nu trebuia vătămată.

Să fiu bine înțeles, parvenitismul nu a început în martie 1965, odată cu decesul lui Dej. Vilele de la lac erau decorate cu mozaicuri oribile. Perioada Dej a permis ascensiuni sociale amețitoare. Nici „tovarășa Ana” nu era mai brează. Savura și ea luxul procurat prin Gospodăria de Partid.

De Maurer nu mai vorbesc. „Să vină tunul”, ordona el în ședințele Consiliului de Miniștri. Tunul era coniacul Courvoisier șapte stele. A fost vorba de o „nouă clasă” (Milovan Djilas) cu un irepresibil apetit de zorzoane, ornamente, medalii, premii, trofee. Colecționau stilouri, ceasuri, arme de vânătoare și diplome prin nimic justificate.

Impostură, tupeu, mizerie morală. Aceasta este ereditatea pesedismului. Prost gust, îmbuibare nesimțită, rapacitate, cupiditate.