Care este istoria “adevărată”, cea în care extremiștii de dreapta și cei de stânga sunt eroii pozitivi? Asta consideră detractorii democrației

“Are dreptate, cei care au făcut legea sa pună mâna să mai citească istorie adevărată…” – este un comentariu la o postare pe Facebook critică la adresa președintelui Nicușor Dan în legătură cu sesizarea de către acesta a Curții Constituționale pe marginea recentei adoptate legi care înăsprește pedepsele pentru propaganda legionară (între altele).

Iar acest comentariu este semnificativ pentru o reacție așteptată din partea unei bune părți a populației. Este foarte clar că incriminarea propagandei legionare ca și cea a negării Holocaustului sau a apologiei criminalilor de război condamnați, precum Ion Antonescu, este considerată de destulă lume ca o restrângere a dreptului la liberă exprimare, deși Curtea Constituțională, bazându-se și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ale cărei decizii fac parte din dreptul intern românesc, a decis contrariul.

La 35 de ani de la căderea regimului comunist și la 81 de ani de la căderea celui fascist sunt destui care consideră că cele două regimuri totalitare nu au fost chiar așa de rele și că istoria lor scrisă astăzi este deformată, dacă nu chiar falsă, mai ales cu referire la cea din perioada 1940 – 1944, statul național-legionar și apoi regimul de dictatură militară condus de Ion Antonescu.

După 1990 s-au publicat nenumărate lucrări bazate pe documente de arhivă neaccesibile înaintea căderii regimului comunist. În 2004 a fost publicat Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, iar în 2006 Raportul Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România. Ambele sunt documente oficiale ale statului român, redactate de personalități de elită din România și din străinătate, bazate preponderent pe documente din arhive românești.

Și cu toate acestea, cele două rapoarte au fost puternic contestate: Raportul Comisiei Wiesel pentru că este considerat de detractorii antisemiți un document “evreiesc” care “culpabilizează poporul român pentru Holocaustul din România” (fals: raportul atribuie responsabilitatea guvernelor aflate la putere în România în perioada 1940 – 1944, nu poporului român). Raportul Tismăneanu (numit așa după președintele comisiei, politologul american de origine română, Vladimir Tismăneanu) a fost contestat din ambele părți, atât de nostalgicii și profitorii ceaușismului, în frunte cu președintele Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, cât și de anti-comuniștii radicali, legionaroizi, care considerau textul prea “blând” și din nou lansând atacuri antisemite la adresa președintelui comisiei, fiul comunistului ilegalist Leonte Tisminețchi.

Apariția în ultimii cinci ani pe scena politică a extremei drepte – mai întâi Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), apoi a partidului SOS România și apoi a Partidului Oamenilor Tineri (POT) – a fost însoțită de o recrudescență a manifestărilor neo-legionare, a negării Holocaustului și a apologiei persoanelor condamnate pentru crime de război imediat după 1945 în contextul unei absențe cvasi totale a reacției din partea autorităților, deși toate aceste fapte sunt incriminate de Ordonanța de Urgență 31/2002.

Toate acestea au culminat cu campania electorală din toamna anului 2024 când candidatul Călin Georgescu, dar și lidera SOS Diana Șoșoacă au făcut apologia Mișcării legionare, iar candidatul prezidențial de atunci ca și liderul AUR George Simion au avut legături directe cu personaje din organizații neo-legionare, unele chiar cu caracter paramilitar.

Lipsa cronică de acțiune în privința proliferării manifestărilor extremiste de dreapta conjugată cu situația precară în care a ajuns țara sub guvernarea PSD – PNL au avut efecte dramatice. Rezultatele alegerilor parlamentare din 1 decembrie 2024, când AUR, SOS și POT au câștigat o treime din mandate, ca și rezultatul lui Simion din alegerile prezidențiale din mai 2025 au determinat autoritățile să ia în serios amenințarea extremei drepte și să aplice pentru prima oară cu o anume celeritate OUG 31/2002, printre inculpați și cercetați penal numărându-se și Georgescu și Șoșoacă.

Deputatul Federației Comunităților Evreiești din România, Silviu Vexler, a introdus o propunere legislativă, adoptată de parlament, care înăsprește pedepsele prevăzute până acum de OUG 31/2002. Dar când legea a fost trimisă la promulgare, președintele Dan a sesizat Curtea Constituțională spunând că termeni ca “legionar” sunt impreciși.

Indiferent de decizia Curții Constituționale și de intențiile președintelui Dan de a imprima o precizie matematică legii, efectul imediat va fi acela de încurajare a acelora care consideră că prevederile legii constituie o încălcare a libertății de exprimare. Pe lângă aceasta vor prinde curaj cei care susțin că istoria României în secolul XX este un fals că legionarii, Antonescu, comuniștii au făcut lucruri bune și că „sistemul” vrea să falsifice istoria “adevărată”.

În aceste condiții nu este de mirare că Mișcarea legionară este văzută de tot mai mulți într-o lumină favorabilă. Pe de altă parte, chiar dacă extrema stângă nu constituie nici pe departe o amenințare la fel de vizibilă ca cea a extremei drepte în România, scandarea numelui lui Ceaușescu la un festival la Costinești de către tineri născuți mult după dispariția regimului comunist arată cât de vulnerabilă la manipulări este istoria recentă a României și cât de influențabilă poate fi o bună parte a populației, mai ales în condițiile penetrării rețelelor sociale virtuale și a gradului ridicat de analfabetism funcțional și politic.

Iar cei care contestă istoria recentă a României așa cum a fost scoasă la lumină în ultimii 35 de ani după decenii de minciuni se transformă în mod conștient sau nu în detractori ai democrației, pentru că fac apologia unor sisteme totalitare, mai ales a celui fascist. Un fenomen la care președintele Dan, ales nu neapărat pentru calitățile sale, ci pentru a face baraj extremei drepte în România, ar trebui să reflecteze mai profund.

Nu imprecizia textului de lege a împiedicat aplicarea ei, ci lipsa voinței din partea autorităților (in)competente de a-și face datoria. Căci cum altfel poți numi faptul că autorul unei cărți intitulate “Holocaustul gogorița diabolică” nu a fost deranjat cu nimic, că autoproclamatul lider al unei organizații intitulate Mișcarea legionară (!!!) a făcut salutul legionar în fața sediului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau când un istoric din Botoșani îl ridică în slăvi pe Antonescu pe internet într-un show girat de un fost căpitan al Securității.

Revizionismul istoric agresiv nu este doar exprimarea unei opinii (aproape întotdeauna eronată), ci constituie aproape întotdeauna o opțiune în favoarea unui curent ideologic anti-democratic cum au fost în România legionarismul și comunismul. Și nu se poate contesta faptul că ajunse la putere aceste curente au împins România în prăpastie.