Portret emoționant făcut de Le Monde pianistului român Radu Lupu: Homo pianisticus

Portret excepțional realizat de Marie-Aude Roux în Le Monde la moartea marelui pianist român Radu Lupu (preluare Rador):

Interpret magistral al muzicii lui Schubert și al marelui repertoriu romantic german, din care a înregistrat versiuni de referință pentru casa de înregistrări Decca, marele pianist a murit la vârsta de 76 de ani la Lausanne (Elveția).

Radu Lupu dispăruse deja de câțiva ani din sălile de concerte, dar aura sa rămâne: pianistul român a murit pe 18 aprilie la Lausanne (Elveția), la vârsta de 76 de ani, în urma unei îndelungi suferințe.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Omul aparținea acelei rase de giganți discreți, ale căror concerte sunt în același timp o surpriză, un mister și un miracol. Cum să uităm, de exemplu, Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 de Beethoven, unul dintre compozitorii săi preferați, interpretat cu Orchestra Națională Lyon în iunie 2018 sub conducerea tânărului Omer Meir Wellber?

Muzicianul cu barbă albă, cu ochii negru-tăciune, figură înțeleaptă și statură brahmsiană, cu câteva contuzii în urma unei căzături nefericite în casă, așezat pe un scaun cu spătar – pe care îl prefera din cauza unor mai vechi probleme cu spatele – și-a întins brațele spre claviatură fără să arunce vreo privire în direcția publicului.

Radu Lupu era singur cu muzica sa. Nicio dorință de a cânta, cu atât mai puțin de a interpreta. Cântul său părea să sfideze legile spațiului și timpului, plutind ușor și profund, omogen pe toată gama, aspectul digitației dispărând într-un legato parcă ascuns în palmă. Nicio măsură, niciun bemol nu a întrerupt traiectoria spre absolutul care îl absorbea în întregime pe pianist, un acuarelist de o eleganță impalpabilă, ale cărui ”agățări” în țesătura muzicală ne aminteau din când în când că șamanul este și el om.

Privilegiind o atmosferă intimă și o infinită moliciune, folosind o știință inimitabilă a griurilor – de la întunericul catifelat la lumina pudrată, de la umbra arzătoare la limpezimea de pană de înger, Lupu smulgea uneori strigăte din muzică.

La Schubert, pe care și l-a însușit, era uneori dificil să recunoști contururile atât de familiare trasate de alți pianiști talentați și mai puțin ”personali”. Lupu se mișca în abscise și coordonate numai de el știute. Nu își îndepărta coatele, nu își pleca pieptul. În acest trup străbătut de muzică, traiectoria sunetului artistic pleca de sub picioare, se curba în arcul corpului și se termina în materia fragedă a claviaturii: cercul perfect al lui Homo pianisticus.

Trac violent și de neoprit

Radu Lupu s-a născut la 30 noiembrie 1945 într-o familie de evrei din Galați, România. Primele lecții de pian le-a luat la vârsta de 6 ani cu Lia Busuioceanu. Primul concert public l-a susținut la vârsta de 12 ani, cu piese compuse de el însuși. Înainte de a intra la Conservatorul din București, unde a devenit elevul Floricăi Musicescu (care a fost și profesoara marelui Dinu Lipatti) și al Cellei Delavrancea. În 1961, a plecat cu o bursă pentru a studia la prestigiosul Conservator Ceaikovski din Moscova.

A lucrat acolo timp de șapte ani cu celebrul profesor Heinrich Neuhaus, mentorul multor virtuozi, precum Emil Gilels, Elisso Virssaladze, Sviatoslav Richter.

În patru ani, românul a câștigat trei concursuri internaționale importante: Premiul Van Cliburn de la Fort Worth (Texas) în 1966, Premiul George Enescu (România) în 1970 și, în 1969, Premiul Leeds (Marea Britanie). O triplă încununare care îl va propulsa dincolo de Cortina de Fier, pe scenele din întreaga lume. Radu Lupu a debutat în Statele Unite în 1972, cu Orchestra din Cleveland condusă de Daniel Barenboim, la New York, apoi cu Orchestra Simfonică din Chicago condusă de Carlo Maria Giulini. La San Francisco a cântat, în 1974, Concertul de Grieg cu dirijorul Seiji Ozawa, iar la Los Angeles cu Zubin Mehta. Herbert von Karajan l-a invitat la Berlin și Salzburg.

Omul fascina prin libertatea incredibilă cu care își însușea partiturile. Cu toate acestea, se interesa moderat de cariera sa, cânta puțin și evita cât mai mult posibil lumina reflectoarelor media.

Trebuie spus că pianistul a avut mult timp un trac violent și de nestăpânit, suferind până la leșin înainte de fiecare concert.

Radu Lupu a trăit muzica ca pe un sacerdoțiu, într-o nemulțumire ontologică, o căutare a absolutului a cărui asceză nu va înceta să se consolideze cu timpul, fiecare apariție trebuind să rămână unică. ”Încă de tânăr, cânta ca un compozitor și dădea impresia că inventează notele”, își amintește prietenul său Daniel Barenboim. Această calitate rară și necesară de a lăsa să ”treacă” esențialul muzicii s-a dezvoltat cu timpul, a devenit mai conștientă și a atins un grad excepțional la apogeul carierei.

Schubertian

După ce a înregistrat versiuni de referință ale corpusului pianistic al compozitorilor Schubert, Schumann și Brahms pentru Decca, între 1971 și 1994, și după ce ne-a lăsat inspirate sonate de Mozart pentru vioară și pian cu Szymon Goldberg, Radu Lupu a decis să abandoneze studioul de înregistrări, refuzând ca concertele și recitalurile sale să mai fie difuzate. El spunea că este deranjat de prezența microfoanelor, care îl paralizează. Singura excepție după anul 1995 a fost un program Schubert pentru pian la patru mâini cu Daniel Barenboim pentru Teldec, după Schubert la patru mâini sau două piane cu prietenul său Murray Perahia. Schubert, pentru care a acompaniat, de asemenea, două frumoase albume de lieduri interpretate de soprana Barbara Hendricks pentru EMI.

După ce a triumfat cu Debussy, Mussorgski, Janacek și Bartok, Radu Lupu și-a limitat treptat programele la compozitori cu care avea o relație mai intimă: Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann și Brahms. Omul iubea, de asemenea, șahul, bridge-ul și tablele. A fost, de asemenea, un oenolog pasionat, capabil să dea spectacole în sate mici din regiunea Bordeaux, primind ca premiu o ladă de vin bun. Pentru că Radu Lupu a fost scrupulos în alegerea locurilor în care să își desfășoare activitatea muzicală, preferând orașele mici în detrimentul sălilor de concerte prestigioase.

Într-unul dintre foarte puținele interviuri pe care le-a acordat în cei patruzeci de ani de carieră, Lupu a definit relația sa cu arta astfel: „Fiecare spune aceeași poveste în mod diferit, iar acea poveste trebuie spusă într-un mod convingător și spontan. Dacă nu este așa, nu are nicio valoare”.

Pe măsura trecerii timpului, i-a devenit pur și simplu imposibil să se exprime prin cuvinte: „Nu mă bazez pe cuvinte, ci doar pe muzică”.

Radu Lupu în câteva întâlniri

30 noiembrie 1945: s-a născut la Galați (România)
1961: intră la Conservatorul Ceaikovski din Moscova
1966: câștigă concursul Van-Cliburn (Texas, SUA)
1969: câștigă concursul de la Leeds (Marea Britanie)
1971: începe să înregistreze pentru Decca
1972: debutează în SUA
18 aprilie 2022: moare la Lausanne (Elveția)

Traducerea Rador: Ruxandra Lambru / sursa foto: Facebook/ George Enescu Festival