Planul sovietic de a inversa cursul râurilor din Siberia cu ajutorul „exploziilor nucleare pașnice”

În anii 1970, URSS a folosit dispozitive nucleare pentru a încerca să trimită apa din râurile Siberiei spre sud, în loc de traseul lor natural spre nord. Proiectul a fost un mare eșec – dar, la 50 de ani distanță, ideea încă nu a dispărut complet, relatează BBC.

La vest de Munții Ural din Rusia se află un lac pitoresc numit Lacul Nuclear. Este greu de accesat, iar vizitatorii trebuie să călătorească spre nord cu barca, de-a lungul râurilor Kolva și Visherka, din micul oraș Nyrob, unde țarii își trimiteau odinioară opozanții politici în exil. Lacul în sine, care are aproximativ 690 de metri în cel mai lat punct al său, nu este conectat direct la zecile de căi navigabile din apropiere, iar ultima parte a drumului se parcurge pe jos, pe o potecă mlăștinoasă. Pentru a ajunge la malul lacului, trebuie să treci pe lângă semne metalice ruginite care avertizează că intri într-o „zonă de pericol radiologic” și că forarea și construcțiile sunt interzise. Movile mari de pământ șerpuiesc pe marginea lacului.

„Apa era transparentă”, spune Andrei Fadeev, un blogger rus din orașul Perm, care a călătorit la Lacul Nuclear într-o zi însorită din vara lui 2024. „Mi-a plăcut”, spune el, deși dozimetrul său a indicat locuri unde nivelul radiației era mai mare decât normal. „Nu era o atmosferă de amenințare sau ceva. Din contră… Cred că taigaua nordică [pădurea boreală] pur și simplu a recâștigat locul.”

Lacul Nuclear a fost format pe 23 februarie 1971, când Uniunea Sovietică a detonat simultan trei dispozitive nucleare îngropate la 127 m adâncime. Puterea fiecărui dispozitiv era de 15 kilotone (aproximativ cât bomba atomică lansată asupra Hiroshimei în 1945). Experimentul, cu numele de cod „Taiga”, a fost parte dintr-un program sovietic de două decenii care urmărea desfășurarea de explozii nucleare pașnice (PNE-uri).

În acest caz, exploziile urmau să ajute la excavarea unui canal imens pentru a conecta bazinul râului Peciora cu cel al râului Kama, un afluent al Volgăi. O astfel de legătură le-ar fi permis oamenilor de știință sovietici să capteze o parte din apa destinată râului Peciora și să o trimită spre sud prin Volga. Ar fi deviat un flux important de apă care mergea spre Oceanul Arctic, trimițând-o în schimb spre regiunile fierbinți și dens populate din Asia Centrală și sudul Rusiei.

Aceasta era doar una dintre mai multe „inversări ale râurilor” planificate, care aveau scopul de a modifica direcția marilor căi navigabile din Eurasia. Redirecționarea nu era gândită doar pentru Volga, ci și pentru mai multe râuri siberiene, trimițând apă mii de kilometri spre sud, prin canale și rezervoare.

„Numărătoarea finală a început: …3, 2, 1, 0… apoi fântâni de pământ și apă au țâșnit în sus”

Ani mai târziu, Leonid Volkov, un om de știință implicat în pregătirea exploziilor Taiga, și-a amintit momentul detonării. „Numărătoarea finală a început: …3, 2, 1, 0… apoi fântâni de pământ și apă au țâșnit în sus”, a scris el. „A fost o priveliște impresionantă.” În ciuda eforturilor sovietice de a minimiza contaminarea, folosind un exploziv cu fisiune redusă, care produce mai puține fragmente atomice, exploziile au fost detectate până în Statele Unite și Suedia, ale căror guverne au depus plângeri oficiale, acuzând Moscova de încălcarea Tratatului de Interzicere Parțială a Testelor.

Cincizeci de ani mai târziu, Lacul Nuclear este o curiozitate turistică pe jumătate uitată. Dar este și o amintire fizică a unuia dintre ultimele megaproiecte ale Uniunii Sovietice – inversarea râurilor – și a eforturilor extraordinare pe care Kremlinul era dispus să le facă pentru a-l realiza.

Ideea de a folosi canale și baraje pentru a redirecționa apa dulce din râurile Rusiei care curg spre nord exista de un secol până la momentul exploziilor, tentând diferitele regimuri rusești. Poate cel mai cunoscut, a fost propusă de scriitorul Igor Demcenko într-o broșură din 1871 numită: „Despre inundarea regiunilor Aralo-Caspice pentru îmbunătățirea climei din țările vecine”. Mai târziu, a fost readusă în discuție de planificatorii sovietici sub Stalin, în anii 1930.

Atracția era simplă: o parte din volumele uriașe de apă care curgeau prin Siberia și nordul Rusiei ar fi putut fi „utilizate” prin trimiterea lor spre regiunile mai aride din Asia Centrală și sudul Rusiei. Agricultura este o perspectivă profitabilă în inima Eurasiei, unde trăiesc mult mai mulți oameni decât în nordul înghețat. Planificatorii sperau că apa redirecționată ar putea ajuta și la salvarea Mării Aral, care pierduse o cantitate catastrofală de apă în ultimele decenii din cauza supraexploatării afluenților săi pentru agricultură.

Pentru conducătorii Rusiei, „acest flux uriaș de apă către Oceanul Arctic nu mergea spre nimic util”, spune Douglas Weiner, istoric la Universitatea din Arizona, specializat în politica de mediu sovietică. „Este o resursă uriașă care nu este folosită. Așa că există mereu această idee tentantă că putem găsi o modalitate de a o folosi.”

Aproape să reușească

Cel mai aproape de a realiza inversarea râurilor a fost Uniunea Sovietică în anii 1970 și începutul anilor 1980. În acea perioadă, sute de milioane de ruble au fost investite în dezvoltarea proiectului, care a implicat aproape 200 de institute de cercetare științifică, întreprinderi și organizații de producție științifică și, conform unor estimări, 68.000 de persoane.

Ideologia sovietică sugera că natura putea fi transformată într-un instrument rațional pentru a construi socialismul, iar proiectele de prestigiu erau o parte importantă a competiției din Războiul Rece cu Occidentul. În plus, cererea de apă era în creștere. „Această perioadă a cunoscut dezvoltarea activă a agriculturii irigate, a devenit clar că propriile noastre resurse de apă erau insuficiente, populațiile erau în creștere, iar tehnologiile de producție existente consumau multă apă”, spune Mikhail Bolgov, expert în ape de suprafață la Institutul pentru Probleme de Apă din Rusia (acest institut, care încă funcționează azi, a fost un susținător important al proiectului în perioada sovietică). „Și deja se înțelegea că Marea Aral va dispărea dacă irigațiile continuau la o asemenea scară.”

Planificatorii sovietici s-au inspirat din marile proiecte istorice de inginerie hidraulică (inclusiv apeductele romane) și susțineau că nu voiau să redirecționeze întregi râuri, ci doar un mic procent din apa bazinelor râurilor siberiene. În final, credeau că ar putea salva nu doar Marea Aral, ci și Marea Caspică și Marea Azov, care înregistrau, de asemenea, scăderi semnificative ale nivelului apei.

„M-a uimit să văd concluzii precum «anticipăm efecte locale și gestionabile asupra mediului»”, spune Paul Josephson.

În același timp, inversarea râurilor era și un proiect de tip colonial, atrăgător atât pentru cei din Kremlin cu viziuni imperialiste, cât și pentru liderii locali din republicile Asiei Centrale, care credeau că astfel puteau atrage bani și influență. „[Proiectul] era legat de aducerea tehnologiei moderne și a coloniștilor slavi în acele regiuni, ca o modalitate de a le încorpora”, spune Paul Josephson, profesor de istorie rusă și sovietică la Colby College din Waterville, Maine.

Mulți au fost fascinați de ambiția pură a proiectului. „Aceeași magie a dimensiunii sale uriașe trebuia să-i inspire la nesfârșit pe susținători și să-i reducă la tăcere pe oponenți”, a scris principalul opozant sovietic al schemei, hidrologul și scriitorul Sergei Zalygin, în cartea sa din 1986, „Turnabout”. „Noi suntem cei mai mari și tu ești împotriva noastră – cum e posibil?!”

Volga, Ob și Irtys

Pe lângă Volga, cei care lucrau la inversarea râurilor în anii 1970 s-au concentrat pe două râuri siberiene – Ob și Irtyș. Ei au planificat construirea unui canal lung de 1.500 km, folosind sute de PNE-uri, care ar fi deviat, odată finalizat, până la 10% din apa bazinelor râurilor Ob și Irtyș spre Kazahstan, Uzbekistan și Turkmenistan. O rezoluție a Partidului Comunist din mai 1975 prevedea că apa siberiană ar fi ajuns pentru prima dată în Asia Centrală în 1985, iar întregul proiect urma să fie finalizat până în anul 2000.

Dar nu a fost să fie. Încă de la începutul discuțiilor serioase despre inversarea râurilor, au existat obiecții din partea oamenilor de știință și a experților. Însă, la începutul anilor 1980, această opoziție s-a transformat într-o campanie publică extinsă – un lucru extrem de rar în Uniunea Sovietică, care era foarte strict controlată. Au fost eseuri în reviste, scrisori către oficiali, chiar și romane și poezii despre absurditatea proiectului. În „Baladă despre libertate”, poetul sovietic Fazil Iskander a scris: „E complet imposibil să știi ce se petrece în capul regimului / dacă vor să sugrume râurile nordului sau să fure Curentul Golfului!”

Intelectuali precum Zalygin au ridicat o întreagă serie de obiecții – de la costurile uriașe ale proiectului, care ar fi putut ajunge la sute de miliarde de dolari, la risipa implicată, așezările și siturile culturale importante care ar fi fost inundate, știința greșită pe care o suspectau în spatele lui, auto-glorificarea birocrației și o multitudine de consecințe potențial devastatoare asupra mediului.

Istoricul Josephson spune că, atunci când a făcut cercetări la Institutul pentru Probleme de Apă din Moscova, la sfârșitul anilor 1980, a primit permisiunea directorului de atunci, Grigory Voropaev – un susținător important al schemei – de a vedea raportul oficial de impact asupra mediului. Josephson și-a dat seama că era complet inadecvat. „M-a uimit să văd concluzii precum «anticipăm efecte locale și gestionabile asupra mediului»”, spune Josephson.

De fapt, existau temeri că devierea apei spre sud ar fi putut duce la orice, de la distrugerea habitatelor unice până la schimbări climatice periculoase, spune Josephson. „Gheața ar fi înaintat spre sud în râuri mai devreme și mai adânc în Siberia. Ar fi existat floră și faună care s-ar fi transferat din Siberia în Asia Centrală. Sunt atât de multe lucruri care s-ar fi putut întâmpla”, spune el. „Intelectualii, fie că erau formați în biologie și ecologie, fie de formație literară, înțeleseseră că amploarea proiectului îl făcea imposibil de controlat din punct de vedere al impactului asupra mediului.”

Dezastrul de la Cernobîl, motiv de anulare a proiectului

Poate că ultima lovitură a fost dezastrul nuclear de la Cernobîl, din 1986, care nu doar că a consumat sume uriașe de bani, dar a și adus problemele de mediu în prim-planul agendei politice. La patru luni după explozia Reactorului Numărul Patru de la Cernobîl, premierul sovietic Mihail Gorbaciov a anulat proiectul de inversare a râurilor. În timp ce unii spun că acest lucru s-a datorat presiunii publice, alții cred că adevăratul motiv a fost costul astronomic – într-o perioadă în care scăderea prețului petrolului provoca dificultăți financiare pentru Kremlin. „Totul era gata de plecare”, spune istoricul Weiner. „Dar, realist vorbind, nu cred că l-ar fi dus la capăt pentru că nu aveau banii.”

S-ar fi putut crede că ideea inversării râurilor ca proiect serios a murit odată cu Uniunea Sovietică, care s-a prăbușit cinci ani mai târziu. Dar susținătorii proiectului din poziții înalte în guvernul rus au continuat să-l apere. În 2008, de exemplu, fostul primar al Moscovei, Iuri Lujkov, a publicat o carte intitulată „Apa și pacea”, în care pleda pentru redirecționarea râurilor siberiene spre Asia Centrală.

Iar în februarie 2025, doi oameni de știință ruși susțineau, într-un articol din cotidianul rus „Nezavisimaya Gazeta”, că progresele tehnice din anii 1980 încoace fac inversarea râurilor mai fezabilă și că aceasta se aliniază bine cu „pivotul spre Est” al geopoliticii ruse, care a urmat rupturii în relațiile cu Occidentul după invazia totală a Ucrainei.

Unii academicieni, atât din Rusia, cât și din Occident, au sugerat chiar că reducerea cantității de apă relativ caldă care curge în Oceanul Arctic ar putea ajuta la atenuarea efectelor încălzirii globale. Însă alții contestă ferm această idee, spunând că efectul ar fi exact opusul.

M. Rippeth, profesor de oceanografie fizică la Universitatea Bangor din Țara Galilor, a publicat în 2022 un studiu care modela efectele inversării râurilor siberiene și care arăta că aceasta ar fi putut perturba structura Oceanului Arctic, determinând ascensiunea unui strat de apă mai caldă și mai sărată, accelerând dramatic topirea gheții marine. „Dacă strici echilibrul naturii, apar multe consecințe neintenționate”, spune el.

Inversarea râurilor va reveni…într-o bună zi

În ciuda lipsei actuale de interes politic pentru inversarea râurilor, istoricul Josephson prezice că, într-o zi, ideea va reapărea – deși, poate, cu China în locul Asiei Centrale ca destinație pentru apa rusească. „Proiectul nu va muri”, spune el. „Rusia este un imperiu al resurselor – supraviețuiește vânzându-și resursele. Așa că, în cele din urmă, are sens ca Rusia, într-un anumit loc și moment, să colaboreze cu chinezii pentru a transfera apă din Siberia peste graniță, către regiunile agricole din nordul Chinei.”

Chiar și unii dintre cei care au militat cu succes în anii 1980 pentru oprirea planurilor Uniunii Sovietice de a devia marile căi navigabile eurasiatice nu au fost niciodată convinși că victoria lor este definitivă. În cartea lor „Lecțiile eșecurilor ecologice”, academicienii sovietici Alexander Ianșin și Arkady Melua argumentau că inversarea râurilor va reveni, într-o bună zi, pe agenda politică – nu în ultimul rând din cauza competiției pentru apă și a creșterii populațiilor din Asia Centrală. „Întrebarea privind devierea unor surse ale râurilor siberiene spre Asia Centrală va fi, cel mai probabil, ridicată din nou în mileniul trei”, scriau ei în 1991. „Totuși, este evident că acest lucru va necesita elaborarea unui alt proiect.”

În cele din urmă, exploziile nucleare care au creat Lacul Nuclear, una dintre puținele urme fizice rămase ale inversării râurilor, au fost considerate un eșec pentru că craterul rezultat nu era suficient de mare. Deși fuseseră planificate teste similare de excavare de canale cu PNE-uri, ele nu au mai fost realizate. În 2024, liderul unei expediții științifice la lac a anunțat că nivelurile de radiație sunt normale.

Dar bloggerul Fadeev spune că au existat unele locuri unde radiația era încă semnificativ ridicată – la aproape o jumătate de secol de la explozii. După ce a făcut multe cercetări despre radiații, a decis să fie precaut. „Nu am intrat în apă”, spune el.