Până unde va merge naționalismul islamist al lui Erdogan? Islamizarea Sfintei Sofia marchează, în Turcia, supralicitarea unui naționalism combatant, drapat într-un discurs religios

Peste patru zile, pe 24 iulie, rugăciunea musulmană se va desfășura în fosta bazilică Sfânta Sofia din Istanbul, prima dată din 1934 și de la transformarea acestei moschei în muzeu.

Această reislamizare va marca aniversarea tratatului de la Lausanne care, în 1923, stabilea bazele Turciei contemporane. O asemenea lovitură de forță a provocat un adevărat scandal internațional, chiar dacă această decizie ține evident doar de autoritățile turcești.

Ar însemna totuși să cădem în capcana propagandei Ankarei dacă exagerăm importanța religioasă a unei asemenea inițiative, care ține mai curând de afirmarea din ce în ce mai agresivă de către președintele Erdogan a unui naționalism turc combatant.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

Idei practice pentru a mânca sănătos în călătoriile lungi

5:18

Ce spune filozoful Gabriel Liiceanu despre liderii politici de azi: Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă și Klaus Iohannis

9:22

Revenire asupra epocii lui Ataturk

Șeful statului lichidează la Sfânta Sofia un simbol al moștenirii laice a lui Mustafa Kemal, proclamat în 1934 Ataturk, “Părintele turcilor”, și decedat patru ani mai târziu. Într-adevăr, cu măsura fondatorului Turciei moderne își construiește Erdogan viziunea asupra Turciei actuale.

Acolo unde Kemal a impus în 1923 puterilor europene un tratat la Lausanne, mult mai respectuos decât nedreptul tratat de la Sèvres din 1920, Erdogan se laudă că poate apăra mai bine interesele turcești decât prestigiosul lui predecesor: în afara incursiunilor pe care le înmulțește în Irakul vecin, el a creat de facto zone controlate de Ankara în teritoriul sirian, unde doar lira turcească mai circulă.

Președintele turc, intervenind tot mai puternic în Libia, înțelege de asemenea să șteargă umilirea Imperiului otoman în fața Italiei în 1911-12. Mustafa Kemal, pe vremea aceea tânăr ofițer, a strălucit prin curajul lui, fără a putea, cu egalii săi, să evite înfrângerea otomană.

În această confruntare memorabilă cu Ataturk, Erdogan poate conta pe sprijinul extremei drepte din MHP (Partidul Acțiunii Naționaliste), cu care partidul lui, AKP (Justiție și dezvoltare) a făcut o listă comună în 2018. Nu contează că MHP este laic, șovinismul lui turcesc, chiar pan-turcesc, îl face să nege orice drepturi specifice minorității kurde și să lupte, alături de AKP, împotriva moștenirii lui Ataturk.

Nici frate musulman, nici pan-islamic

Polemicile pe care îi place lui Erdogan să le alimenteze reușesc adesea să-l caricaturizeze ca “Frate musulman”. Ramura turcă a confreriei islamice n-a jucat totuși decât un rol minor în constituirea AKP de către Erdogan. Și dacă președintele turc acordă protecție și sprijin filialelor arabe ale Fraților musulmani, e mai puțin din înclinație ideologică decât pentru a-și întări statura regională, sprijinindu-se pe o rețea activă în tot Orientul Mijlociu. Nu poate fi considerat nici panislamic, deoarece invocarea solidarității musulmane de către el urmărește întotdeauna să mobilizeze prioritar o asemenea solidaritate doar în folosul Turciei.

Erdogan a afirmat că “reînvierea Sfintei Sofia este precursoare a eliberării moscheii Al-Aqsa”, al treilea loc sfânt al Islamului, ocupat de Israel în Ierusalimul de Est din 1967.

În fond, nu este nimic panislamic în această fanfaronadă, ci o voință afișată de a se plasa ca șeful apărării drepturilor încălcate ale musulmanilor. Perioada se pretează la asta, când lumea arabă asistă dezorientată la marile manevre ale lui Trump și Netanyahu pentru a îngropa o dată pentru totdeauna un stat palestinian demn de acest nume.

Cât despre propaganda iraniană, referirile sale la Al-Aqsa maschează prost sectarismul ei șiit. Erdogan speră să recapete cu costuri minime poziția dominantă pe care opoziția sa la ofensiva israeliană în Gaza, în 2009, i-a conferit-o deja.

Cine a abandonat Turcia?

“Le Monde” a pus recent cu o mare luciditate întrebarea “Cine a pierdut Turcia?” Din punctul de vedere al Ankarei, începând din 2013 sentimentul de abandonare de către aliații din NATO și de partenerii europeni a devenit tot mai puțin suportabil. Erdogan, să nu uităm, era angajat într-un proces de pace cu gherila separatistă a PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), proces alimentat de avansurile acceptate de Ankara Uniunii europene în perspectiva unei aderări. Or, nu numai că UE nu a încurajat activ acest proces de pace, dar NATO a refuzat, în același timp, Ankarei să stabilească o “zonă de securitate” în nordul Siriei.

Se cunoaște urmarea: în 2015, s-a reluat războiul între Turcia și PKK, devenit principalul partener al occidentalilor în lupta contra ISIS, în vreme ce milioane de refugiați fugeau din Turcia spre UE. Lovitura de stat eșuată din 2016 de la Ankara a fost urmată de epurări făcute de Erdogan în propria tabăra islamistă, apoi de apropierea sa de Moscova, în exterior, și de MHP ultra-naționalist în interior.

Abia atunci islamo-naționalismul lui Erdogan a început să se afirme cu virulența actuală.

Este esențial să păstrăm în memorie această înșiruire istorică în care europeni și turci se acuză reciproc de abandon, chiar de trădare, pentru a aprecia corect supralicitarea în curs de la Ankara. Într-un context atât de încărcat, a răspunde la o asemenea supralicitare islamo-naționalistă printr-o escaladare retorică de același ordin, în care Turcia este acuzată de acțiuni “criminale” în Libia și destabilizarea Mediteranei, riscă mult să facă jocul lui Erdogan.

Sursa: Le Monde / Autor: Jean-Pierre Filiu / Traducere: Gabriela Sîrbu (Rador)