Misiunea imposibilă: de ce nu se pot raţionaliza cheltuielile publice în ţări cu partide clientelare

În România suntem condamnaţi să facem mereu tăierile bugetare în criză, cu spatele la zid, şi cumva otova, bărbierind procente din toate domeniile şi categoriile de cheltuieli, pentru că este imposibilă raţionalizarea bugetelor atingerea maximului de eficienţă pentru suta de lei cheltuiţi.

Cu problema asta se confruntă într-o oarecare măsură toate statele, dar ea e mult mai vizibilă în cele cu partide clientelare, construite pentru a controla politic teritoriul şi a căpuşa resursele publice prin ocuparea posturilor-cheie cu loialişti sub-calificaţi, dar fanatici.

Două sunt cauzele pentru care se întâmplă aşa; situaţia aduce un pic cu celebra discuţie despre imposibilitatea calculului economic în socialism.

În primul rând, performanţa în sectorul public nu se poate măsura cu aceleaşi instrumente ca într-o firmă privată. Asta e o realitate elementară, dar ignorată de entuziaştii care propun soluţii miracol de reformă gen “aduceţi pe cei mai buni din business ca să conducă ministerele, pentru că au dovedit că pot” ori “reorganizaţi administraţia în centre de profit”. Statul, adică administraţia publică, a apărut tocmai ca să umple golurile lăsate de piaţa liberă, adică să furnizeze bunuri şi servicii care nu sunt oferite pe bază comercială, ori nu în cantităţi suficiente pentru un optim social.

Sănătatea publică, infrastructura de uz general, reglementările de urbanism, protecţia mediului, şi în bună măsură chiar educaţia universală – toate astea nu le pot oferi firmele private pe o bază profitabilă. Ca atare, s-au creat agenţii şi instituţii publice care să le furnizeze, iar a crea un sistem de indicatori care să arate care e performantă şi care nu, ori care funcţionar e eficient şi trebuie premiat cu bonus şi care taie frunză la câini, e al naibii de greu.

E mai merituos un profesor de la un liceu de top din Bucureşti care duce olimpici la lotul naţional de fizică, sau unul care saltă performanţa unor elevi din comunităţi sărace de la nota 5 la nota 8? E mai bun un funcţionar de la biroul de urbanism care ştampilează dosare pe bandă, sau unul care purică proiectele la sânge ca să nu se distrugă oraşul?

Chiar atunci când există companii de stat cu componentă comercială, ele joacă cel mai adesea tot rol dublu. Romsilva trebuie să valorifice resursa de lemn a ţării, dar şi să investească în proiecte de mediu, în protecţia fondului cinegetic, sarcini care îi reduc din profit. Hidroelectrica produce curent, dar trebuie să facă şi gestionarea acumulărilor de apă, ceea ce înseamnă uneori să-şi dea resursa preţioasă pe gârlă, cum ar veni. Poşta de stat trebuie să facă încasări şi să se auto-susţină, dar şi să asigure acoperirea cu serviciu a întregului teritoriu, chiar în zone unde activitatea e neprofitabilă. Etc.

Teoretic, un stat bine organizat face un compromis explicit între aceste sarcini pentru fiecare entitate (de exemplu, 75% profit, 25% obligaţii de interes public), îl traduce în indicatori şi îi include în contractul managerului, ca să-l poată ţine apoi responsabil de îndeplinirea lor.

Statul român nu reuşeşte asta, deşi au existat câteva încercări prin 2016, aşa că atunci când vine vorba de eficienţa instituţiilor publice, totul se duce într-o ciorovăială amatoristă între poziţii extreme: unii au iluzia, cum spuneam, că s-ar putea administra tot complexul ăsta ca o firmă pur privată; alţii predică unicitatea absolută a sectorului public, în care nimic n-ar trebui evaluat, ci ar trebui turnaţi bani cu nemiluita.

A doua cauză pentru care nu putem raţionaliza bugetele vine în prelungire, la nivel micro: tot acest amalgam de agenţii, servicii sau companii de stat care formează sectorul public suferă simultan şi de sub-ocupare, şi de supra-ocupare. În aceeaşi instituţie coexistă funcţionari competenţi care muncesc din greu şi ţin ţara în spate, dar şi tăietori de frunză la câini.

Cum spuneam mai sus, nu e deloc uşor să le măsori obiectiv performanţa la nivel individual, iar în plus un sector nu seamănă deloc cu altul: agenţia de mediu cu un spital, de exemplu. Deci ideea că de la nivelul guvernului sau ministerului s-ar putea face un plan general de restructurare e utopică. Sigur, oameni afară se pot da, doar că noi nu vrem musai un număr mai mic de funcţionari, ci un serviciu mai bun pentru suta de euro plătită sistemului, ceea ce nu e tot aia.

Singurii care pot face aceste reforme la nivelul instituţiilor, separând grâul de neghină, sunt chiar managerii care le conduc. Dacă ei ar fi selectaţi profesionist, cât de cât dedicaţi binelui public şi şi-ar urmări realmente ţintele de management (în caz că ele există), raţionalizarea costurilor s-ar face uşor: nimeni nu ştie mai bine ce merge şi ce nu în agenţia lui decât şeful care e prezent opt ore pe zi.

Dacă însă aceşti oameni sunt sinecurişti de partid, chiar presupunând că ar fi bine calificaţi (o ipoteză eroică), ei vor continua să practice limbajul dublu pe care îl văd la liderii politici naţionali: oficial îmbrăţişăm retorica reformei, dar în practică ne ocupăm de prioritatea care e cu adevărat pe primul loc, anume conservarea reţelelor de control politic şi extracţie de resurse pe care au fost puşi de partid să le gestioneze, prin intermediul instituţiei pe care o conduc.

Concluzia e că atâta vreme cât în partidele dominate în teritoriu şi administraţie cuvântul de ordine va continua să fie clientelismul, iar eficienţa cheltuirii banului public va conta doar în subsidiar, nici o strategie naţională de reformă dictată de la vârf nu poate funcţiona.

Bugetul se poate reduce atunci când se termină banii, dar asta nu garantează că vom obţine bunuri şi servicii publice mai bune pe suta de lei cheltuită; uneori pot fi chiar mai proaste dacă isteriile retorice şi neinformate descurajează şi alungă din sistem chiar pe puţinii funcţionari competenţi (pentru că aceştia au alternative pe piaţă; incompetenţii şi sinecuriştii, nu).

Singura soluţie pe termen lung ar fi să obligăm partidele să-şi ia mâna de pe numirile de manageri de instituţii publice şi să le creeze un cadru de performanţă bine chibzuit.