De ce este atât de dramatică situația de pe frontul ucrainean: Rusia accelerează ofensiva în timp ce Vestul discută despre armistițiu

Analiză Corriere Della Sera via Rador: De ce este atât de dramatică situația de pe frontul ucrainean? În spatele urgenței lui Putin, aflat acum în a patra iarnă a unei ofensive care trebuia să dureze… cincisprezece zile, se ascunde un imperativ geopolitic: oprirea pregătirilor Kievului pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Deși această aderare nu este comparabilă cu o posibilă aderare la NATO (care nu este pe ordinea de zi), ea ar reprezenta totuși o pierdere irevocabilă pentru Putin, un fiasco total. În cazul în care reușește să oprească acest proces, autocratul rus are în minte un plan în mai multe etape pentru a subjuga treptat Kievul, reintegrând în cele din urmă Ucraina în sfera de influență a Rusiei.

Între timp, trebuie să-i convingă pe toți – populația ucraineană, europenii, pe Trump în America, Congresul, Pentagonul și, în final, propriul anturaj de la Moscova – că timpul este de partea lui. Un lucru deloc sigur.

Pentru acest scenariu m-am inspirat dintr-o analiză perspicace realizată de un expert militar britanic, Jack Watling, cercetător la Institutul Regal al Serviciilor Unite din Londra. Acesta a publicat-o în revista americană Foreign Affairs sub titlul „Cea mai dificilă iarnă a Ucrainei”. Iată rezumatul meu.

În timp ce războiul din Ucraina intră în a patra iarnă tema dominantă în capitalele occidentale o reprezintă, în mod paradoxal, „urmările”: scenarii de armistițiu, planuri de reconstrucție, garanții de securitate, promisiuni de aderare la Uniunea Europeană și NATO. În teren realitatea se îndreaptă în direcția opusă. Rusia nu încetinește, ci accelerează. În timp ce guvernele discută despre negocieri, Putin încearcă să impună prin forță o soluție care va face ca aceste negocieri să fie inutile: ratificarea unei înfrângeri ucrainene.

Ca să înțelegem încotro ne îndreptăm, merită să pornim de la un loc pe care aproape nimeni din Europa nu l-ar putea plasa pe o hartă: Pokrovsk, un centru logistic din Donbas. Moscova plănuia să-l ocupe până în noiembrie 2024. A întârziat un an, dar acum este pe punctul de a face acest lucru. Rușii avansează prin clădiri dărâmate, moloz înghețat și clădiri goale care au devenit poziții de tragere. Dronele Moscovei taie rutele de aprovizionare, în timp ce trupele ucrainene se apără casă cu casă, provocând în ultimele luni pierderi enorme: peste 20.000 de soldați ruși uciși pe lună, conform celor mai fiabile estimări.

Pokrovsk nu este o excepție; este un simbol. La nord și la sud liniile ucrainene sunt întinse, îndoite, transformate în zone izolate. Rușii au ajuns la porțile orașului Kostiantinivka. Folosesc drone ghidate prin cablu și bombe plantate nu doar împotriva țintelor militare, ci și pentru a depopula zonele rezidențiale pe măsură ce intră în raza de acțiune: au făcut-o în Herson, iar acum repetă aceeași strategie în Kramatorsk și pot amenința inima industrială a Zaporijjiei. Dacă Donbasul cade, următoarea țintă logică este Harkov, al doilea oraș al țării.

În timp ce se întâmplă toate acestea, conversația globală se concentrează pe cuvântul magic: „negociere”. Este un cuvânt liniștitor, care exprimă oboseala, anxietatea noastră de europeni care asistă la un război lung și costisitor, de neînțeles pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria acestei regiuni. Numai că la Moscova, cuvântul „negociere” înseamnă altceva: a câștiga timp, a schimba realitatea din teren, a înăbuși rezistența ucraineană, a spulbera unitatea occidentală.

În ultimele luni Kievul nu i-a închis ușa dialogului. Dimpotrivă, conducerea ucraineană și-a semnalat în repetate rânduri disponibilitatea. Moscova nu s-a clintit nici măcar un centimetru de la cerințele sale maximaliste. În versiunea rusă orice încetare a luptelor ar veni în detrimentul suveranității ucrainene, stabilind pierderea de teritoriu drept ireversibilă și dreptul Moscovei de a interveni din nou. Atâta timp cât agresorul este hotărât să continue, țara atacată nu are de ales decât să continue lupta.

Mai există apoi un element pe care noi, cei din Occident, ne prefacem că nu-l observăm: comportamentul comunității internaționale, în special al aliaților săi, care l-au încurajat pe Putin să continue. Diminuarea asistenței militare și tehnice americane – semne ale oboselii Congresului, controversele privind durata sprijinului – au alimentat speranțele Kremlinului de a epuiza rezervele de muniții și energie ale Ucrainei.

Europa, la rândul ei, a discutat din ce în ce mai mult despre arhitectura de securitate pe care o va oferi Ucrainei „după război”, cu o „coaliție a voinţei” gata să desfășoare trupe odată ce va fi semnat un armistițiu. Rezultatul, din perspectiva Moscovei, este simplu: prelungirea războiului devine cea mai bună modalitate de a evita integrarea euro-atlantică pe care Ucraina a căutat-o ​​din 2013.

Aici atingem punctul crucial. Rusia nu se luptă doar pentru un coridor terestru către Crimeea, pentru controlul Mării Negre sau pentru câteva regiuni în plus sau în mai puțin. Se luptă pentru a împiedica Ucraina să devină definitiv parte a Occidentului, a economiei lui și a sistemelor lui de securitate. Obiectivul strategic al lui Putin nu este doar teritorial, ci şi geopolitic: vrea să readucă Kievul pe orbita sa şi să-i submineze suveranitatea din interior.

Acesta este motivul pentru care Kremlinul privește cu ostilitate nu doar NATO, ci și Uniunea Europeană. Rusia nu dorește ca Ucraina să se integreze în Europa și în structurile sale de securitate: la urma urmei, invazia din 2022 își are originile în 2013, când Moscova a făcut presiuni asupra președintelui ucrainean de atunci, Viktor Ianukovici, să nu semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Dacă un armistițiu va permite ca această integrare să devină iminentă, așa cum sugerează liderii europeni ai Coaliției Voluntari, atunci Rusia are un stimulent foarte puternic pentru a evita acest armistițiu.

Dacă acceptăm acest punct de plecare, planul pe termen lung al lui Putin devine şi mai clar.

Obiectivul său strategic este de a subjuga Ucraina în trei faze. Iată-l în detaliu, potrivit lui Watling: „În primul rând, Moscova își propune să ocupe sau să distrugă suficient teritoriu ucrainean pentru a se asigura că ce va rămâne din țară va fi viabil din punct de vedere economic doar cu acordul Rusiei. Planificatorii ruși cred că acest lucru ar putea fi realizat dacă Rusia ar păstra cele patru regiuni pe care le-a anexat deja și ar adăuga Harkov, Mikolaiv și Odesa, ceea ce ar izola efectiv Ucraina de Marea Neagră. În aceste condiții, Kremlinul ar solicita un armistițiu, crezând că ar putea apoi desfășura o a doua fază, în care ar folosi pârghia economică și războiul politic, susținut de amenințarea unei noi invazii, pentru a exercita controlul asupra Kievului. În faza finală, Rusia ar fixa Ucraina pe orbita sa, aşa cum a procedat cu Belarus”.

Este un program care amintește de alte capitole din istoria europeană: reducerea teritorială și asfixierea economică ca preludiu la subjugarea unei țări și reducerea ei la vasalitate, până la absorbția finală. Există o logică rece, aproape administrativă, în spatele ferocității bătăliilor de la Pokrovsk sau Herson. Moscova știe că este încă departe de finalizarea primei faze, dar mizează pe uzura progresivă a forțelor ucrainene: mai puțină infanterie antrenată, mai puțină capacitate de a menține o linie defensivă continuă, şi o vulnerabilitate mai mare în fața unui inamic care, deocamdată, rămâne în ofensivă.

Această strategie are însă și limite. Până acum Rusia a susținut războiul bazându-se masiv pe voluntari, cumpărați cu bonusuri și compensații promise familiilor lor. Se estimează că în 2024 au fost recrutaţi aproximativ 420.000 de bărbați și peste 300.000 în 2025. Însă numărul celor dispuși să-și riște viața pentru o recompensă monetară este limitat. Numărul recrutărilor este deja în scădere, iar autoritățile au început să utilizeze metode mai coercitive. La un moment dat Kremlinul va trebui să-și schimbe metodele de război – reducând utilizarea trupelor de infanterie care se sacrifică – sau să inventeze un alt model de mobilizare.

Apoi mai există limita economică. Atât timp cât Rusia poate vinde petrol, gaze și materii prime, are lichiditatea necesară pentru a achiziționa arme și a plăti salariile soldaților. Acum însă, rezervele au început să fie afectate de scăderea prețurilor petrolului din 2025. Atacurile ucrainene la distanță lungă asupra rafinăriilor au afectat deja capacitatea internă de rafinare și disponibilitatea combustibilului. Dacă acest lucru ar fi însoțit de o adevărată represiune occidentală asupra așa-numitei „flote din umbră” – rețeaua de petroliere îmbătrânite care transportă țiței rusesc către India și China, eludând în același timp sancțiunile – până în 2026 Rusia s-ar putea confrunta cu o problemă foarte gravă de flux de numerar.

Până în prezent, măsurile europene și americane împotriva acestei flote au fost timide, mai degrabă simbolice decât substanțiale. Totuși, aici Occidentul ar avea o armă puternică, poate mai eficientă decât multe declarații pompoase de „fermitate” pe termen lung. Blocarea cu adevărat, într-un mod coordonat, a trecerii petrolierelor flotei din umbră prin strâmtoarea Danemarcei ar lovi în inima sistemului de finanțare a războiului, fără a provoca neapărat o explozie a prețurilor, deoarece alți producători OPEC ar fi pregătiți să satisfacă cererea. (Și aici axa SUA-Saudită, relația strânsă dintre Donald Trump și Mohammed Bin Salman, s-ar putea dovedi neprețuită.)

În același timp, Ucraina încearcă să-și îmbunătățească eficiența campaniei de atacuri în adâncime. Până în prezent apărarea aeriană rusă a doborât până la 95% din drone, şi nu toate cele care ajung la destinație provoacă pagube semnificative. Cu toate acestea, Kievul stochează rachete de croazieră de producție internă, capabile să lovească o gamă mai largă de ținte. Dacă aceste sisteme sunt folosite împotriva infrastructurii de export de petrol și gaze, va crește presiunea asupra Moscovei.

Pe frontul ucrainean călcâiul lui Ahile nu este reprezentat atât de lipsa oamenilor de vârstă militară, cât de capacitatea de a-i transforma în unități de luptă eficiente. Antrenamentele efectuate până acum în afara țării au dat rezultate dezamăgitoare, deoarece unitățile nu au reușit să se conecteze cu adevărat cu echipamentul pe care l-ar folosi ulterior pe front. În capitalele europene se propune deja să se treacă la un antrenament „în teatrul de operațiuni” cu instructori europeni care operează în interiorul Ucrainei, coordonați de comandanţi ucraineni, folosind echipamente care vor fi apoi efectiv utilizate. Această soluție prezintă riscuri – instructorii ar deveni ținte perfecte pentru Moscova – însă până acum rușii au avut un succes limitat în atingerea acestor tipuri de ținte, iar câștigul în calitatea forțelor ucrainene ar putea fi decisiv.

În cele din urmă, există problema iernii care se apropie. Rusia produce mai multe rachete ca niciodată, iar rețeaua electrică a Ucrainei este deja incapabilă să alimenteze continuu țara: chiar și în centrul Kievului, curentul se întrerupe ore în șir în fiecare zi. Încălzirea funcționează, dar temperaturile scad. Moscova mizează nu doar pe reducerea numărului de soldați, ci și pe un stres extrem pentru populația civilă: pene de curent prelungite, orașe de pe front golite și familii care fug din zonele cele mai expuse.

Dacă această strategie are succes, Rusia s-ar putea afla în poziția de a forța Ucraina să se predea de facto în 2026.

Cea mai realistă analiză sugerează o altă abordare: dacă Ucraina reușește să-și mențină liniile defensive încă un an și dacă, în același interval de timp, Occidentul este capabil să transforme sancțiunile din ritualuri simbolice în presiuni economice reale – asupra flotei din umbră, exporturilor de energie și capacității industriale – atunci Kremlinul va începe să perceapă riscul unei crize pe termen lung în care costurile vor depăși beneficiile așteptate.

Încetarea focului se va produce atunci când Rusia va fi convinsă că se află pe o traiectorie nesustenabilă. Până atunci, sarcina aliaților este dublă: să-i ofere Ucrainei mijloacele de a rezista și să-l convingă pe Putin că timpul nu mai e de partea lui.

Articol de Federico Rampini / Traducere: Cătălina Păunel