Ceaiul face parte din cultura britanicilor, dar nu a fost mereu așa / Acum 250 de ani când a devenit popular, a salvat viața multor oameni

În secolul al XVIII-lea, ceaiul a devenit rapid una dintre cele mai apreciate resurse ale Imperiului Britanic. Dar este posibil să fi avut și un efect neintenționat asupra populației britanice – reducerea ratei mortalității.

Ceaiul a fost multe lucruri în timpul său – o marfă globală, o băutură reconfortantă și chiar, în ochii unor locuitori din Boston, în urmă cu 250 de ani, un simbol al politicii opresive. Dar un rol pe care poate că nu l-ați fi atribuit ceaiului este acela de intervenție sanitară salvatoare de vieți, scrie BBC.

Într-o lucrare recentă publicată în Review of Statistics and Economics, economista Francisca Antman de la Universitatea din Colorado, Boulder, prezintă argumente convingătoare conform cărora explozia ceaiului ca băutură populară în Anglia de la sfârșitul anilor 1700 a salvat multe vieți. Acest lucru nu s-ar fi datorat unor antioxidanți sau altor substanțe inerente frunzei lăudate.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

În schimb, este posibil ca simpla practică de a fierbe apa pentru ceai, într-o epocă în care oamenii nu înțelegeau că bolile puteau fi cauzate de agenții patogeni transmiși prin apă, să fi fost suficientă pentru a-i feri pe mulți de o moarte timpurie.

Datele demografice ale englezilor din această epocă au constituit o enigmă pentru istorici. Între 1761 și 1834, rata anuală a deceselor a scăzut substanțial, de la 28 la 25 la 1.000 de locuitori. Dar, în același timp, salariile nu par să fi crescut prea mult, iar standardele de viață nu au crescut, probabil, nici ele. De fapt, odată cu apariția revoluției industriale, tot mai mulți oameni se înghesuiau în orașe ale căror condiții sanitare lăsau mult de dorit. „Aș spune că nu este o dezbatere stabilită”, spune Antman.

Ideea că ceaiul ar putea fi veriga lipsă în acest caz, datorită necesității de a fierbe apa pentru o infuzie adecvată, a fost lansată de istorici în trecut. Fierberea apei ucide bacteriile care provoacă boli diareice precum dizenteria, care era adesea numită „flux” sau „flux sângeros” în registrele de decese.

„În condițiile în care oamenii vin în orașe pentru a munci, te-ai aștepta, având în vedere nivelul de salubritate pe care îl au, ca marele criminal să fie apa”, spune Antman. Dar aceasta a rămas o idee oarecum neclară, interesantă în teorie, dar greu de demonstrat.

Antman a dezvoltat o modalitate de a o testa, folosind informații geografice detaliate despre peste 400 de parohii din Anglia. În centrul studiului său se află o presupunere simplă: mai multe surse de apă într-o zonă înseamnă probabil apă mai curată. În cazul în care o sursă era contaminată, locuitorii unei parohii puteau merge la alta. Mai mult, dacă oamenii se aflau mai aproape de izvoarele râurilor – lucru pe care Antman îl deduce din altitudinea parohiilor – apa era probabil mai sigură decât în parohiile aflate mai în aval.

Când a devenit accesibil, ceaiul a cucerit rapid masele

Atribuind parohiilor un nivel dedus de calitate a apei, Antman a putut vedea dacă în zonele cu o calitate mai proastă a apei s-a înregistrat o scădere mai mare a mortalității decât în cele cu apă bună.

În ceea ce privește testarea acestei ipoteze, data-cheie este 1785, momentul în care ceaiul a devenit brusc accesibil pentru marea majoritate a britanicilor. Existau deja multe lucruri care recomandau ceaiul ca băutură a maselor: puteai face o infuzie satisfăcătoare cu doar o cantitate mică de frunze, frunzele puteau fi refolosite pentru mai multe oale, iar ceaiul era potențial mai ieftin decât berea, care devenea scumpă atât din cauza procesului complex necesar pentru a o produce, cât și din cauza unei taxe pe malț.

Dar când a intrat în vigoare Legea ceaiului din 1784, taxa pe ceai a scăzut de la 119% la doar 12,5%, iar consumul de ceai a explodat. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, chiar și țăranii foarte săraci luau ceai de două ori pe zi, scrie istoricul ceaiului Alan Macfarlane.

Pentru a vedea dacă această schimbare este corelată cu scăderea mortalității, Antman a comparat ratele de mortalitate înainte și după acest moment decisiv. Pentru aceasta, ea s-a bazat pe munca remarcabilă a demografilor E A Wrigley și R S Schofield, care, la mijlocul secolului al XX-lea, au colectat registrele parohiale din toată Anglia, din 1541 până în 1871, inclusiv decesele.

Așa cum era de așteptat, Antman a constatat că ratele de deces au scăzut atât în parohiile cu apă bună, cât și în cele cu apă proastă – dar a existat o diferență semnificativă în ceea ce privește amploarea declinului. În parohiile cu apă proastă, rata mortalității a scăzut cu 18% mai mult decât în cele cu apă bună.

Mai mult, ea a căutat să vadă dacă decesele din Londra cauzate de boli transmise prin apă, cum ar fi „bloody flux”, și decesele cauzate de agenți patogeni transmiși prin aer, cum ar fi tuberculoza, sau „consumul”, erau legate de nivelurile importurilor de ceai. Într-adevăr, decesele cauzate de flux au scăzut atunci când importurile de ceai au crescut, în timp ce decesele cauzate de tuberculoză au rămas aproximativ la fel.

Uneori, comportamentele existente ale oamenilor pot face o diferență mai mare în ceea ce privește sănătatea lor decât o intervenție explicită.

Ea a verificat, de asemenea, dacă decesele copiilor – care nu sunt cunoscuți, în această epocă sau în oricare alta, să fi fost mari consumatori de ceai – s-au schimbat în Londra odată cu importurile de ceai și a constatat că nu pare să existe o scădere a deceselor în rândul celor cu vârste cuprinse între doi și cinci ani.

În mod interesant, a existat o ușoară scădere a deceselor infantile, reflectând poate faptul că, dacă părinții care beau ceai au avut mai puține boli diareice, copiii lor foarte mici ar fi putut fi și ei puțin protejați – deși Antman subliniază că nu există nicio modalitate de a ști cu siguranță.

Pentru Antman, care se ocupă în principal de probleme legate de țările în curs de dezvoltare, acest experiment natural din Anglia de acum atâția ani reflectă un adevăr fundamental: uneori, comportamentele existente ale oamenilor pot face o diferență mai mare în ceea ce privește sănătatea lor decât ar putea-o face o intervenție explicită.

Construirea mai multor toalete, dezvoltarea unor sisteme sanitare și de canalizare mai bune și învățarea oamenilor să păstreze apa potabilă și apele reziduale scrupulos separate, toate acestea ar fi putut prelungi viața oamenilor, dacă astfel de intervenții ar fi fost înțelese și disponibile pe scară largă. Dar cu o schimbare relativ mică a obiceiurilor lor, doar o creștere a unui comportament de care se bucurau deja, oamenii par să se fi protejat singuri. Toate acestea fac parte din plăcerea unei simple cești de ceai.