Aspiratorul loialităților în societate (Op-ed de Lucian Croitoru)

Tema inegalității economice a fost permanent o temă în sociatatea occidentală, chiar dacă atenția pe care a primit-o a variat în timp. Totuși, după criza din 2008 ea a redevenit o temă care primește o atenție crescută atât de la politicieni, cât și de la economiști. Ca de obicei, inegalitatea economică este identificată ca sursă majoră a slăbirii armoniei sociale și a realizărilor personale. De aceea, unii comentatori subliniază ideea că inegalitatea oamenilor nu este un dat natural și oferă soluții care vizează câte ceva din centralism, egalitarism și, dacă ne gândim la uniuni de țări, la un multiculturalism forțat.

Știm de mult că acestea nu sunt soluții autentice nici pentru armonia socială, nici pentru împlinirea personală. Oamenii nu se nasc egali fizic și intelectual și, înainte de a se identifica ca apaținând statului care promite eradicarea inegalității economice, se identifică în calitate de membri de familie, de aparținători ai unor organizații profesionale sau educaționale și ai comunităților în care s-au născut sau în care viețuiesc. Abia într-un alt plan își concep relația cu statul. Armonia socială poate veni de la soluții care vizează explicarea credibilă a ideii că egalitatea economică este neobtenabilă și întăresc rolul comunităților în modelarea comportamentului individual. Totuși, în prezent, aceste soluții sunt cumva împotriva curentului.

Deși oamenii se nasc cu capacități inegale, care sunt premisele pentru rezultate inegale, egalitatea economică este astăzi amintită din ce în ce mai des. Egalitatea oamenilor poate și trebuie să existe doar în fața legii (implicând ideea de etică, adică de justiție în sens larg) și ca șansă. Altfel, egalitatea este un dezastru, ceea ce face ideea de egalitate contraproductivă. Natura umană nu favorizează acest dezastru, dar ideile oamenilor pot evolua astfel încât acest dezastru să apară temporar, ca rezultat al proiectării și acțiunii umane. Inegalitatea economică este o consecință a naturii inegale a omului și alimentează permanent energia cu care oamenii luptă pentru a crește prosperitatea. Cu forțele lor inegale, oamenii se străduiesc să muncească pentru mai binele lor și al celor dragi lor.

Dacă cineva ar asigura exogen egalitatea rezultatelor, munca din care rezultă mai binele nu ar mai apărea la nivelurile dorite. De aceea, încercarea statului de a egaliza veniturilor ar avea consecința negativă a egalității în sărăcie. Din această perspectivă, teoria referitoare la inegalitate a lui Thomas Piketty nu poate fi corectă. Nici premisa că inegalitatea nu este un dat natural nu poate fi corectă. Nu este numai opinia mea, este și opinia unor mari economiști, cum ar fi, de exemplu Daron Acemoglu de la MIT (vezi Anti-Piketty: Capital for the 21st-Century).

Problema egalității economice, numită și „justiție socială” sau „justiție distributivă” trece însă cu mult dincolo de granițele care definesc problema bunăstării materiale. În numele egalității economice sau a altor egalități neobtenabile sau nesustenabile, arată Nisbet, statul preia puterea, elimină rolul comunității ca liant social și duce inevitabil la alienare. Kuehnelt-Leddihn în a sa Equality or Liberty – The Challenge of our Timea (1952) a făcut o sinteză a ideilor despre libertate și egalitate ale principalilor gânditori de până atunci. Ideile lor sunt relevante nu numai prin forța argumentelor, care implicit sau explict critică ideea că societatea poate fi proiectată, dar și din perspectiva faptului că autorii respectivi erau mult mai aproape în timp de momentul la care a apărut problema egalității economice, fiind martorii circumstanțelor respective.

Aici amintesc doar că Nietzsche a fost foarte precis și sugestiv când a spus că „statul e cel mai rece dintre toți monștrii reci” (în Așa grăit-a Zarathustra, Humanitas, p. 97). Burckhardt a înțeles că statul cu „omnipotența sa iresponsabilă” și cu ai săi „terribles simplificateurs” poate obține o aproximare a minții populare pe care să o utilizeze ca măsură pentru a nivela restul într-o manieră disciplinară, o astfel de democrație nearătând „entuziasm pentru excepțional”. Dimpotrivă, teribilii simplificatori au obținut teorii simpliste și nerelevante despre economie. Egalitatea, cu excepțiile amintite (în fața legii și a șansei în societate) este cauză a tiraniei, pentru Dostoievski. Kuehnelt-Leddihn a spus că din două poți avea doar una: egalitate sau libertate. Egalitatea și libertatea nu merg împreună. Pentru John Emerich Edward Dalberg-Acton, „socialismul (a se citi egalitate economică și dictatură politică și economică) este infirmitatea care își face prezența în democrațiile mature” (Essays on Freedom and Power, The Beacon Press și The Free Press, 1949, p. 130), iar pentru William Lecky „egalitatea este idolul democrației, dar, cu capacitățile și energiile infinit variate ale oamenilor, aceasta poate fi atinsă numai printr-o represiune constantă, sistematică și stingentă a evoluției lor  naturale.” (William Edward Hartpole Lecky, Democracy and Liberty, vol. 1 (LF ed.) [1896]). Egalitatea nu apare decât dacă se utilizează forța. Ca să încerci să atingi starea iluzorie de egalitate economică a cetățenilor este nevoie de forța statului. Dar, ca să poți utiliza forța e nevoie să încalci libertăți. Pentru Hayek, într-o societate liberă „conceptul de ’justiția socială’ este în mod necesar gol și lipsit de sens” (Low, Legislation and Liberty, Routledge, Vol. 2., p. 69), fiind, atunci când temporar se realizează, un efect al tiraniei, cum este la marea majoritate a autorilor, de la Aristotel, trecând prin Tocqueville și ajungând la Mises. Pentru acesta din urmă „inegalitatea de avuție și de venit sunt trăsături esențiale și necesare ale economiei de piață mereu în schimbare, singurul sistem real și funcțional al economiei de piață” („Human Action”, Fox & Wilkes, Fourth Revised Edition, p. 738).

În zilele noastre, idolul democrației, adică egalitatea economică, devine din nou orbitor de strălucitor. Este ca o re ligie, numai că în loc să unească, dezbină. Acest idol este hrănit de mințile constructivist-raționaliste, care cred că pot proiecta societăți care să tindă spre egalitate economică și să prezerve libertatea. Din păcate, această minte predomină în Occident, care se educă în acest sens tot mai mult. Sunt tot mai puțini cei care nu sunt atinși de nebunia rațional-constructivismului social-economic și înțeleg că modalitatea prin care relația dintre putere și individ se modifică este intruziunea și promisiunea statului de a eradica inegalitatea economică. Astfel, așa cum a arătat Nisbet, statul, care deține puterea politică, preia și funcțiile și autoritatea variatelor grupuri sociale (familii, asociații profesionale, comunități locale etc.), ceea ce lasă un mare gol moral rezultând în alienare. Fără aceste instituții intermediare, în viziunea lui Nisbet, puterea devine prea arbitrară, iar individul nu mai găsește resorturile pentru a-și ranforsa concepția despre sine si despre propriile sale puteri în societate (vezi Luke Sheanan, „Robert Nisbet: Reappraisal of a Political Sociologist”, The Political Science Reviewer, Volume 42, Number 2, December 2018).

Dacă toate acestea se petrec în numele eradicării inegalității (mă refer la orice formă neobtenabilă de egalitate pe care o poate invoca o minte raționalist-constructivistă), atunci trebuie să fim atenți cu ideea de egalitate și cu ideea, pe care o susține Piketty, că inegalitatea economică nu este un dat natural. Idealul iluzoriu al egalității este cel care dă, în final, putere statului să fie o forță care revoluționează societatea occidentală prin confiscarea de autorități și funcții ce în mod firesc au aparținut sau încă aparțin grupurilor sociale. Statul folosește aceste noi achiziții pentru ca o parte cât mai mare a redistribuirii să fie realizată direct de el, către toate grupurile sociale de la care preia funcții . În acest fel, în numele egalității economice, statul confiscă loialitățile din societate și le orientează către el, „cel mai rece monstru”, dar totuși, „finanțatorul”. În antiteză, grupurile sociale orientau loialitățile individuale către principii.

Cei mai mulți, orbiți de ideologia raționalism-constructivismului, nu își dau seama că, în numele egalității, statul devine tot mai puternic iar marea masă tot mai alienată. Cred, totuși, că cei care își dau seama sunt numeroși. Printre aceștia din urmă, cei mai mulți preferă însă să continue să-și dedice „loialitatea” către „finanțator” și să continue să promoveze raționalism-constructivismul în înțelegerea și modelarea societății. În final, aceasta înseamnă distrugerea loialității față de principii și crearea de spațiu pentru populism. Este exact ceea ce se întâmplă în civilizația noastră în prezent.

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile autorului nu implică poziția BNR