Tot ce trebuie să știi despe Strâmtoarea Ormuz, pe care Iranul amenință să o închidă, după atacul SUA: Ce consecințe ar fi în întreaga lume? (analiză BBC)

Schimbul de rachete dintre Israel și Iran a stârnit temeri că Iranul ar putea încerca să închidă ruta maritimă a Strâmtorii Hormuz, cel mai vital punct de tranzit al petrolului din lume. Aproximativ o cincime din țițeiul planetei trece prin acest canal, care are o lățime de doar 40 km în cel mai îngust punct.

Potrivit comandantului forțelor navale iraniene, Iranul ar putea lua în considerare închiderea strâmtorii. Sir Alex Younger, fostul șef al agenției de informații britanice MI6, a declarat pentru BBC că cel mai pesimist scenariu al său include blocarea strâmtorii:

„Închiderea strâmtorii ar fi, evident, o problemă economică incredibilă, având în vedere efectul pe care l-ar avea asupra prețului petrolului”, arată o amplă analiză BBC redată integral mai jos.

Cât petrol tranzitează Strâmtoarea Hormuz?

Administrația Americană de Informații Energetice (EIA) estimează că, în prima jumătate a anului 2023, aproximativ 20 de milioane de barili de petrol au tranzitat strâmtoarea zilnic. Acest lucru echivalează cu aproape 600 de miliarde de dolari anual în comerțul cu energie transportată pe mare. Orice perturbare a căii navigabile ar putea duce la întârzieri semnificative în livrarea globală de petrol, având un efect imediat asupra prețurilor. Cu toate acestea, analiștii avertizează asupra unei consecințe potențial mai grave: escaladarea conflictului dintre Israel și Iran, care ar putea atrage și alte țări, în special Statele Unite, dependente de importurile de petrol din țările Golfului.

Cât de îngustă este Strâmtoarea Hormuz?

Strâmtoarea Hormuz este un canal între Iran și Oman. Intrarea și ieșirea sa măsoară aproximativ 50 km lățime, și aproximativ 40 km în cel mai îngust punct al său, la mijloc. Totuși, strâmtoarea este suficient de adâncă pentru navele mari doar în partea sa centrală.

Hărțile de navigație maritimă indică o cale de intrare sigură, o cale de ieșire sigură și o zonă tampon între cele două, toate destinate în mod specific petrolierelor grele. În total, navele mari trebuie să navigheze într-un canal lat de doar aproximativ zece kilometri. Când petrolierele intră în Golful Persic, se apropie de insulele Marele și Micul Tumb, teritorii disputate între Iran și țările arabe. Acțiunea militară este considerată de mulți experți drept cea mai probabilă metodă de perturbare a traficului maritim, așa cum s-a întâmplat în timpul războiului Iran-Irak, între 1980 și 1988.

O doctrină defensivă?

Potrivit analiștilor, închiderea Strâmtorii Hormuz este considerată de Iran o formă de „putere de descurajare”, comparabilă cu deținerea unei arme nucleare. La fel cum comunitatea internațională s-a opus de mult timp continuării unui program nuclear militar de către Iran, marile puteri au declarat în repetate rânduri că nu vor permite Teheranului să își folosească poziția geografică strategică pentru a strangula aprovizionarea globală cu energie. Experții anticipează adesea că Iranul ar putea bloca temporar strâmtoarea. Dar mulți sunt, de asemenea, convinși că Statele Unite și aliații săi ar putea restabili rapid fluxul traficului maritim prin mijloace militare.

Cum ar putea Iranul să închidă Strâmtoarea Hormuz?

Un raport din 2012 al serviciului de cercetare al Congresului american sugerează că Iranul ar putea adopta o abordare graduală. Etapele descrise sunt:

• Anunțarea unei interdicții de navigație în Strâmtoarea Hormuz, fără a indica explicit consecințele încălcării acesteia.
• Declararea că navele de tranzit pot fi inspectate sau sechestrate.
• Tragerea de focuri de avertisment asupra navelor.
• Țintirea navelor specifice cu forță militară.
• Pozarea de mine navale în strâmtoare și în Golful Persic.
• Utilizarea submarinelor și a rachetelor pentru a viza navele comerciale și militare.

În timpul războiului Iran-Irak, Iranul a desfășurat rachete Silkworm împotriva petrolierelor și a pozat mine navale în apele Golfului. Una dintre aceste mine a lovit USS Samuel B Roberts, ducând la represalii militare americane. Iranul nu a reușit să închidă complet Strâmtoarea Hormuz, dar a crescut considerabil primele de asigurare pentru nave și a creat o congestie maritimă costisitoare la ieșirea din Golf.

Capacitățile militare ale Iranului

Cu două zile înainte ca un atac aerian israelian asupra Teheranului să-l ucidă pe generalul-maior Hossein Salami, pe atunci comandant al Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), acesta a vizitat unitățile navale staționate în Strâmtoarea Hormuz. El a descris Golful Persic și împrejurimile sale drept una dintre cele mai critice zone defensive ale Republicii Islamice. A menționat în mod specific navele purtătoare de rachete de mare viteză, capabile să parcurgă 10 km în mai puțin de trei minute.

Generalul Salami a declarat că aceste nave de atac rapid, nave de luptă mai grele și rachete ar fi utilizate în cadrul operațiunilor defensive. De asemenea, a subliniat că minele navale anti-navă sunt „una dintre cele mai decisive arme în războiul naval”. Generalul Salami a indicat că dronele navale au fost dezvoltate „în ceea ce privește raza de acțiune, capacitățile și diversitatea misiunilor”.

Previziunile analiștilor

Potrivit experților, una dintre cele mai eficiente modalități pe care le-ar avea Iranul pentru a opri cele aproximativ 3.000 de nave care tranzitează ruta maritimă lunar ar fi pozarea de mine cu ajutorul bărcilor de atac rapid și al submarinelor. Marina regulată a Iranului și marina Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) ar putea lansa eventual atacuri împotriva navelor de război și a navelor comerciale străine. Cu toate acestea, navele militare mari ar putea deveni la rândul lor ținte ușoare pentru atacurile aeriene israeliene sau americane.

Ambarcațiunile rapide iraniene sunt adesea înarmate cu rachete antinavă, iar țara operează, de asemenea, o serie de nave de suprafață, ambarcațiuni semi-submersibile și submarine. În prezent, site-urile web de urmărire maritimă care utilizează imagini satelitare raportează mișcări ale navelor militare iraniene lângă granițele maritime sudice ale țării.

Ce țări ar fi cel mai afectate de închiderea strâmtorii?

Cercetările efectuate de compania de analiză Vortexa indică faptul că Arabia Saudită exportă aproximativ 6 milioane de barili de țiței pe zi prin Strâmtoarea Hormuz, mai mult decât orice țară vecină. China, India, Japonia și Coreea de Sud se numără printre principalii importatori de țiței care tranzitează această strâmtoare.

EIA estimează că, în 2022, aproximativ 82% din țițeiul și condensatele (hidrocarburi lichide cu densitate scăzută care însoțesc de obicei gazele naturale) care părăseau strâmtoarea erau destinate țărilor asiatice. Pe 16 aprilie 2025, cu doar trei zile înainte de atacurile cu rachete israeliene asupra apărării aeriene iraniene, agenția de știri oficială iraniană IRNA a citat președintele sud-coreean Yoon Suk-yeol, care a declarat că 60% din aprovizionarea cu petrol a țării sale trece prin Strâmtoarea Hormuz.

Potrivit EIA, Statele Unite importă aproximativ 700.000 de barili de țiței și condensate pe zi din strâmtoare, ceea ce reprezintă aproximativ 11% din totalul importurilor sale de petrol și 3% din consumul său de benzină. Ponderea colectivă a Europei în petrolul transportat prin strâmtoare pare să fie mai mică de 1 milion de barili pe zi.

În aceste condiții, se pare că țările arabe și asiatice ar avea mai mult de pierdut dintr-o eventuală închidere a Strâmtorii Hormuz decât Statele Unite sau puterile europene, care s-au aliniat politic cu Israelul în recentul conflict. Un număr de națiuni asiatice întrețin relații bune, chiar strânse, cu Iranul.

Influența Chinei

China este unul dintre cei mai mari consumatori de petrol care tranzitează Strâmtoarea Hormuz. O mare parte din acest petrol este vândută de Iran la prețuri sub cele ale pieței mondiale, ceea ce reprezintă o salvare economică vitală care ajută Teheranul să facă față sancțiunilor paralizante impuse de Statele Unite.

În calitate de mare consumator de petrol iranian, este puțin probabil ca Beijingul să salute orice creștere a prețurilor petrolului sau orice perturbare a rutelor de navigație. Ne putem aștepta ca China să își exercite toată greutatea diplomatică pentru a preveni orice închidere a acestui coridor energetic vital.

Anas Alhajji, partener la firma de consultanță în energie Outlook Advisors, a declarat pentru CNBC că închiderea Strâmtorii Hormuz ar dăuna probabil mai mult aliaților Iranului decât inamicilor săi. „Ei [iranienii] nu vor să facă ceva care le-ar face rău în primul rând”, a spus el.

Pot rutele alternative compensa un blocaj?

Amenințarea persistentă a unei închideri a Strâmtorii Hormuz a determinat, de-a lungul anilor, țările exportatoare de petrol din regiunea Golfului să dezvolte rute alternative de export.

Potrivit unui raport al EIA, Arabia Saudită a activat oleoductul său est-vest, o linie lungă de 1.200 km, capabilă să transporte până la 5 milioane de barili de țiței pe zi. În 2019, Arabia Saudită a realocat temporar un gazoduct pentru a transporta țiței. Emiratele Arabe Unite și-au conectat zăcămintele de petrol interioare la portul Fujairah, din Golful Oman, printr-un oleoduct cu o capacitate zilnică de 1,5 milioane de barili.

În iulie 2021, Iranul a inaugurat oleoductul Goreh-Jask, destinat să transporte țițeiul către Golful Oman. Acest oleoduct poate transporta în prezent aproximativ 350.000 de barili pe zi – deși rapoartele sugerează că Iranul nu l-a utilizat încă la capacitate maximă.

EIA estimează că aceste rute alternative ar putea transporta colectiv aproximativ 3,5 milioane de barili de petrol pe zi, ceea ce reprezintă aproximativ 15% din țițeiul transportat în prezent prin strâmtoare.

Considerând complexitatea situației, ce ar putea fi motivele principale pentru care Iranul ar risca o astfel de acțiune și cum ar putea comunitatea internațională, în special China, să influențeze decizia Iranului de a închide sau nu Strâmtoarea Hormuz?